Scrisoare de dragoste

Sper că scrisoarea mea vă găseşte bine, sănătos, eventual în vreun city break de lucru la Monaco, ceea ce ne dorim şi nouă. Binele şi sănătatea, nu city-break-ul. Ţin minte şi-acum, parcă a fost ieri, momentul ăla magic când mi-aţi dat o pungă cu ulei, un pix, o litră de mălai instant, un mic rece şi un zâmbet din ăla sincer de campanie. Am simţit o chimie între noi. Eu stăteam la coadă la iahnie, dumneavoastră vorbeaţi cu înflăcărare despre „viitorul european” de pe o scenă din lemn, sprijinită pe două tractoare U-650. Ne-aţi dus pe noi, toţi cei prezenţi, într-o altă dimensiune. Pe urmă, nu v-am mai văzut vreo doi ani, dar am zis: Lasă, dă-i pace, omul se speteşte. După care v-am zărit într-un reportaj, în Dubai, la o conferinţă despre „digitalizarea satelor fără canalizare şi fără asfalt”. Atunci am înţeles: sunteţi un vizionar. Faceţi viitorul să pară mai bun, chiar dacă nu va fi. Acuma, eu nu vă scriu ca să vă cert. Ci de dragoste şi de dor. Să ştiţi că m-am gândit mult la dumneavoastră în ultima vreme. Mai ales atunci când mi s-a rupt planetara în groapa aia „strategică”, când copilul meu învăţa online cu semnal de la vecinul, când ni s-a inundat curtea, când m-am spălat cu ibricul un an întreg, şi când bunica a fost tratată într-un salon de spital care aducea mai mult cu o expoziţie de bacterii periculoase. V-am suduit blând, ca românul educat: înjurând în gând, oftând şi zâmbind mioritic. Poate ar fi mai bine să ne alegem reprezentanţii aşa cum ne alegem pantofii – să avem grijă să nu ne „bată” la spate de la prima purtare, dar n-aş vrea să vă supăr cu necazurile mele mărunte, ştiu că pe umeri vă apasă griji mult mai mari şi fără număr.

Aţi venit la noi pe stradă, îmbrăcat casual, adică în APO Jeans şi încălţări ciocate, v-aţi ferit cu grijă să nu vă sară glodul pe ele, aţi dat mâna cu toţi pensionarii şi i-aţi mângâiat pe creştet ca şi cum i-aţi fi crescut de mici. Aţi promis că veţi face ţara să arate „ca-n Vest”. Ce nu ne-aţi zis e că era vorba de Far West, iertaţi-mă, iar o iau razna, ultimul lucru pe care mi-l doresc ar fi să vă necăjesc cu nerecunoştinţa mea. Ştiu că, din când în când, copleşit de problemele pe care tot încercaţi să le rezolvaţi şi nu reuşiţi, simţiţi nevoia de a filozofa sub palmieri într-o mai scurtă sau mai lungă vacanţă de criză. Poate pică nuca mălăiaţă – îmi permit o glumă, poate deplasată, vă rog să nu vă supăraţi, atâta poate IQ-ul meu plebeu. Însă nu v-aţi dat niciodată bătut: aţi pus în program cinci spitale, aţi prevăzut bani pentru două, iar în final aţi instalat un cort pentru situaţii de urgenţă. Doamne, ce supărat aţi mai fost, câtă muncă pentru aproape nimic, şi cât v-aţi zbătut la televizor să faceţi „un upgrade”, să aduceţi pe piaţă haştaguri mai moderne! Şi totul spre binele nostru. Însă realitatea, oamenii răuvoitori, v-au întors spatele, sunt retrograzi, ignoranţi. Ne-aţi ajutat să înţelegem că suntem naţia cu cea mai mare cantitate de speranţă pe metrul pătrat. Însă orice ar fi, pentru dumneavoastră o luăm de la capăt de zece, de o mie, de câte ori va fi nevoie. Şi vă iubim, sincer vă iubim, să ştiţi, deşi se mai găseşte câte un rătăcit care îşi permite să ne ia peste picior şi să ne spună să nu dăm vina pe restaurant fiindcă noi am ales ce să punem în farfurie. Până la urmă, ştiţi ce nu dezamăgeşte niciodată? Cimitirul electoral. Acolo se duc toate promisiunile, îngropate frumos, cu o cruce din plastic pe care scrie: „Aici odihneşte încă o generaţie care a crezut că se schimbă ceva.” Paradoxal, nu am cum să nu vă mulţumesc. Nu, nu e sindromul Stockholm, doar devotament sincer, mistuitor, credinţă. Aşa-i în dragoste. Şi-n vot. Loialitate naivă, ardere şi fetiş, ne mai vedem peste patru ani, în drum spre urne.

Cu stimă eternă şi buzunarul mai gol,
Un alegător mai sentimental un pic. (Dragoş CIOCĂZAN)