Scriitori despre Titulescu (III)

Forța morală a dreptăţii e totdeauna mai puternică decât forţa ei brutală

Ca tânăr student, publicistul Tudor Teodorescu Braniște a avut șansa să îl cunoască pe Nicolae Titulescu. Se petrecea la începutul carierei  universitare a acestuia, la București, în 1918. Titulescu  avea deja faima demnitarului, a celui mai tânăr profesor universitar, la treizeci şi ceva de ani, dar și a celui mai tânăr ministru.

Faima de care se bucurase în activitatea desfășurată la Paris în cadrul Comitetul Național Român îl făcuse deja cunoscut în rândurile intelectualității românești. Printre primii, tânărul discipol Tudor Teodorescu Braniște își amintește cum – cu o jumătate de oră înaintea deschiderii primei prelegeri prezentată de Titulescu – nu se mai găsea niciun loc în bănci. Participau la cursul respectiv avocaţi, magistraţi, profesori şi foarte multe doamne elegante. Unii studenţi, care fusese reţinuţi la prelegeri și veniseră mai târziu, se înghesuiau în picioare pe lângă pereţi. Câţiva se căţăraseră pe marginea ferestrelor, cu picioarele spânzurând în aer. Alţii blocaseră uşa, care nu se mai putea închide. În cumplita îmbulzeală s-a auzit un glas limpede: „Îmi daţi voie să intru şi eu? Fiindcă, fără mine, nu se poate începe…“. Cu gluma respectivă, Nicolae Titulescu a cucerit de la început auditoriul, vorbind fără niciun efort.

Cuvintele se înlănţuiau simplu, firesc, fără pauze, fără căutări. N-avea în faţă nicio notiţă, nicio însemnare. Totul părea o improvizaţie scăpărătoare. De două sau de trei ori, când avu nevoie să invoce un autor străin, a citat din memorie, pentru că nu adusese nicio carte. Nu făcea nicio concesie auditoriului, nu căuta să-l cucerească prin mijloacele obişnuite. Nu ridica glasul, nu căuta efecte de tribună, iar gesturile – scurte şi elegante – veneau numai când voia să sublinieze un cuvânt. De la început până la sfârşit, s-a menţinut în domeniul înalt al abstracţiunilor; forţa lui, marea lui forţă era logica strânsă, argumentarea convingătoare şi claritatea expunerii.

În prelegerea prezentată, Nicolae Titulescu s-a ocupat de ideea de drept şi de dreptate, ca temelie a unei bune convieţuiri între indivizi şi între popoare. A susținut teza că cel care înfrânge dreptul şi dreptatea poate fi învingător o perioadă mai scurtă sau mai lungă, dar până la urmă va fi învins, aceasta fiindcă forţa morală a dreptăţii e totdeauna mai puternică decât forţa brutală, care poate impune vremelnic nedreptatea. Dreptul nu e o noţiune abstractă, iar practica lui nu poate fi redusă la limitele înguste ale profesiunii de magistrat sau de avocat. Dreptul e o mare realitate, de care au nevoie toţi oamenii şi toate popoarele, cum au nevoie de aer, de lumină, de apă şi de hrană.

Titulescu era călăuzit de simțul realităților

După ani, Tudor Teodorescu Braniște consideră că acestea au fost ideile de bază pe care s-a întemeiat activitatea lui de ministru al Afacerilor Externe şi de reprezentant al României la Societatea Naţiunilor de la Geneva.

Braniște a considerat că s-au înșelat amarnic cei care l-au socotit un visător, un utopist. Titulescu avea în gradul cel mai înalt simţul realităţilor. Ştia prea bine că dreptatea şi pacea, pentru care lupta, aveau doi duşmani puternici – hitlerismul şi fascismul. La o masă restrânsă, dată de câţiva tineri admiratori, l-a auzit spunând: „Cât timp ideea de drept şi principiul păcii sunt în primejdie, orice ciocniri de idei şi de principii trebuie să înceteze. Când adversarii civilizaţiei s-au coalizat, ca să arunce omenirea în sălbăticie, singurul răspuns poate fi un bloc pentru apărarea marilor valori ale civilizaţiei.” În accepțiunea publicistului, cei mai mulţi dintre oamenii politici din ţară nu l-au înţeles. Nu l-au înţeles nici cei din Occident, care au pornit pe calea concesiilor faţă de Hitler şi Mussolini. La capătul acestor concesii a venit cel de al Doilea Război Mondial. (Tudor Teodorescu-Branişte, Omagiu lui N. Titulescu. Amintiri…, în Ramuri, an III, nr. 3 (20), 15 martie 1966, p. 5. )

În alte scrieri, Tudor Teodorescu Braniște evocă și alte fațete ale gândirii și faptelor titulesciene, printre care: încrederea nestrămutată în adevăr, în dreptate şi progres. Publicistul a relevat implicarea brutală a regelui Carol II în demiterea ministrului său la 29 august 1936. Motivul declarat de monarh: pentru a-l «dezumfla».

În viziunea lui Tudor Teodorescu Braniște, marea  forţă a diplomatului Nicolae Titulescu a fost logica imbatabilă, argumentarea convingătoare a demersurilor şi claritatea expunerii. Și scriitorul epigramist,  Cincinat Pavelescu, care a avut multe întrevederi memorabile cu Nicolae Titulescu, încă din anii tinereții celor doi, petrecuți împreună la Paris, amintește că Titulescu a uimit prin erudiție până și pe profesorii săi. În viziunea poetului, diplomatul Nicolae Titulescu  a fost o flacără orbitoare, care a dominat o epocă. (Nicolae MAREȘ)