Scriitori despre Titulescu

Cincinat PAVELESCU: O flacără orbitoare, o siluetă care domină o epocă

Pe fondul vag şi melancolic al acestor crâmpeie de viaţă trăită, care sunt amintirile, se înalţă câteodată o flacără orbitoare, o siluetă care domină o epocă întreagă a vieţii, o personalitate covârşitoare, ale cărei succese se confundă cu ceasurile de glorie ale neamului şi cu prestigiul intelectual al unei rase. Aşa a apărut, la o răspântie a vieţii mele, marele oltean Nicolae Titulescu. Să vă povestesc cum am auzit eu prima oară, pe când mă aflam la Paris, de acela care trebuia să ocupe mai târziu în România, în Europa şi în întreaga lume, locul său de adevărat cancelar al politicii internaţionale. Mania mea de buchinist şi bibliofil mă făcea să rătăcesc zilnic pe cheiurile Senei pe la anticarii înşiruiţi din faţa cheiului Nôtre Dame până aproape de Place de la Concorde. Părinţii mă trimiseseră să-mi vizez licenţa şi să-mi iau doctoratul, dar eu urmam mai mult cursurile facultăţii libere de ştiinţe oculte a lui Papus,(Gérard Encausse (1865–1916), având pseudonimul ezoteric Papus. Medic, hipnotist şi popularizator al ocultismului. Membru, dar şi fondator al mai multor societăţi secrete. Articole şi cărţi despre ocultism. A vizitat Rusia de trei ori, în 1901, 1905 şi 1906, punându-se la dispoziţia Ţarului Nicolae al II-lea şi a Ţarinei Alexandra, în dublă calitate de medic şi consultant în ocultism. A profeţit răsturnarea de la putere de către revoluţionari, eveniment consumat la 141 de zile de la moartea lui Papus. Scrieri antisemite. Fondator al Ordinului Superiorilor Necunoscuţi (1891). Episcop al Bisericii Gnostice a Franţei (1893–1895).) care era pe atunci cel mai mare vulgarizator al ocultismului ştiinţific din Paris.

Într-o zi, în cutia unui anticar, găsesc un almanah al Sorbonei şi al Facultăţilor de Drept şi Litere. L-am cumpărat ca să mă documentez în scrisorile înflorite pe care le trimiteam părinţilor asupra cursurilor mele. Răsfoind almanahul celei mai înalte instituţii de cultură franceză, m-a izbit numele Titulescu, care se repeta de multe ori, cu menţiunea: Pentru a 5-a oară grand palmares d’or. Ştiam că dintre toţi românii care studiaseră la Paris mai fuseseră distinşi cu această excepţională clasificare onorifică: Ioan N. Lahovary (Ion N. Lahovary (1848–1915). Jurist, literat, om politic şi de stat român. Studii în drept şi litere la Paris (Sorbona). Procuror general la Curtea de Apel din Bucureşti (1871). Deputat şi senator conservator. Fondator (1880) şi fruntaş al Partidului Conservator. Preşedinte al Partidului Conservator (ramura antantofilă) (1915). Ministru al României la Paris (1893–1895). În câteva rânduri ministru: Afaceri Străine (11 aprilie 1899–7 iulie 1900; 9 februarie–12 martie 1907); Agricultură, Industrie, Comerţ, Domenii (1904–1907); Agricultură şi Domenii (1910–1912). Frate al lui Alexandru Lahovary şi tatăl Marthei Bibescu.)), fost de mai multe ori ministru conservator, tatăl prinţesei Martha Bibescu, una din cele mai mari scriitoare ale literaturii franceze moderne. Sub numele Titulescu o notiţă mai spunea: „Reţinut teza de licenţă spre publicare şi distinsă cu un premiu de 5 mii de franci“!

Foarte emoţionat am venit în Cartierul Latin să mă informez asupra valorosului nostru compatriot. Dar reputaţia lui era deja legendară. Un student de la doctorat mi-a povestit o scenă impresionantă. Într-o sală a Facultăţii de Drept un român îşi susţinea teza de doctorat. Pe catedră profesorul era înfăşurat într-un şal gros, întocmai cum venea la cursuri vechiul şi marele nostru profesor de drept roman Danielopol (Gheorghe (George) Danielopol (1837–1915). Jurist român. Doctor în drept de la Paris (1864). Profesor de drept roman la Facultatea de Drept din Bucureşti (1865). Decan al Baroului din Bucureşti (1897). În ianuarie 1915, George Danielopol şi Aristide Blank negociază la Londra un împrumut de 150 de milioane, apreciat de către I.G. Duca ca marcând începutul alianţei cu Tripla Înţelegere. ) Profesorul tuşea fiind foarte gripat. Era celebrul civilist Marcel Planiol care-şi tipărise de curând marele său Tratat Elementar de Drept Civil la editorul Pichon, 24 rue Soufflot. Pe când viitorul doctor în Drept îşi susţinea teza, intră în sală şi N. Titulescu, mânat de o simplă curiozitate. Profesorul Planiol îl zăreşte şi-i face semn cu mâna în mod familiar să ia loc lângă dânsul. Destul de jenat, Titulescu se supune. La sfârşit, când profesorul trebuia să ia cuvântul şi să rezume într-o critică sumară şi savantă teza cu lacunele şi calităţile ei, se apleacă spre fostul său elev şi-l roagă, din cauza vocii sale absente, să facă în locul său un rezumat al tezei şi critica lucrării. Titulescu se ridică, mulţumeşte profesorului pentru măgulitoarea onoare ce-i face, şi, scuzându-se de insuficienţa preparaţiei sale fiindcă se găsea în sală numai întâmplător, dezvoltă, în admiraţia nestăpânită a tuturor, o adevărată conferinţă asupra lucrării, plină de merite, a colegului său şi dă o dovadă de o înălţime de vederi, de o erudiţie, de un spirit critic şi de o elocinţă cum nu se întâlnesc nici la cei mai mari şi mai versaţi profesori universitari.

Ca un simplu corolar al acestei scene am auzit mai târziu că, la plecarea lui N. Titulescu din Paris, profesorii i-au oferit o agapă şi l-au condus in corpore la gară. De ce ne-am mira azi că, la trecerea marelui diplomat prin gările de frontieră, e salutat de toţi miniştrii, prezidenţii de consilii şi înaltele autorităţi ale fiecărei ţări?

Consider ca cea mai mare mândrie a vieţii mele cinstea pe care am avut-o să salut eu pentru prima oară în presă, prin două articole publicate în „Adevărul“ din 1906, marea personalitate a aceluia care încă d-atunci începuse să-şi câştige în barou şi la cursurile Universităţii din Iaşi primii lauri ai unei cariere ce culminează azi cu activitatea sa politică internaţională şi care-l situează în fruntea diplomaţiei universale şi în dragostea fără reticenţe a tuturor românilor.

Bineînţeles, nu mi-aduc aminte ce am scris, acum aproape 30 de ani asupra lui Nicolae Titulescu, dar ştiu că mai târziu, când ne-a legat o prietenie adâncă, Titulescu mi-a spus: „Cincinat, nu ştii câţi clienţi din provincie vin să mă consulte şi scot dintre hârtii articolul tău. «Am citit acum câţiva ani că eşti omul cel mai învăţat şi am venit la dumneata.»“. Dar articolul acela de entuziasm, de admiraţie şi de adevăr, mi-a pricinuit şi oarecare nemulţumiri. Călătoream în vremea aceea spre R. Sărat, unde aveam o moşioară de la părinţi. Într-o seară, în cabina de vagon-lit se mai găsea un domn. Era Const. Cociaş (Const. G. Cociaş (n.?–1926). Ziarist, jurist, om politic român. Procuror de secţie la Curtea de Apel din Bucureşti. Ulterior avocat şi consilier comunal la Craiova. Deputat (începând din 1895) şi senator de mai multe ori. Şef al organizaţiei Partidului Naţional Liberal de la Brăila. Prefect de Brăila (1907). A scos ziarul „Vocea liberală“.), preşedintele Camerei, fost procuror general şi coleg cu mine la Clubul Tinerimii din Bucureşti. D. Const. Cociaş, care fusese multă vreme şef al liberalilor din Brăila, după ce mă identifică, fiindcă eram în patul de sus, mă apostrofează în felul următor: „Dle Cincinat, ştii că am fost prieten şi ceva rudă cu tatăl d-tale, inginerul Ion Pavelescu, şi ne cunoaştem destul de bine de la Clubul Tinerimii ca să-mi îngădui să-ţi spun că n-am aprobat deloc articolul elogios pe care l-ai închinat tânărului Titulescu. Dumneata eşti un magistrat stimat şi un poet foarte distins, dar îţi lipseşte autoritatea de a proclama genii naţionale“. N-am vrut, la 12 noaptea, pe-o căldură de iunie, să intru într-o polemică inutilă cu venerabilul politician. M-au răzbunat împrejurările. Trecuse 10 sau 12 ani de la convorbirea noastră din tren, mă duceam tot la Râmnic şi d. Cociaş mergea la Focşani, la d. N. Săveanu. Întâmplarea ne-a reunit în acelaşi compartiment. Eram singuri. Bătrânul Cociaş, cum mă vede, îmi ia mâna şi mi-o strânge călduros. Era, de altfel, un om de ispravă, de cultură şi de inteligenţă şi îmi spune în limba franceză: „Même quand il a tort, le poète a raison. Chiar când se înşeală, poetul are dreptate“. Îl priveam nedumerit, neştiind de ce îmi evocă acest vers din Rostand. El, atunci, afectuos şi familiar, adaugă: „Acum 10–12 ani, tot în trenul acesta, te-am certat pentru un articol ditirambic ce scriseseşi în ziarul „Adevărul“ asupra lui N. Titulescu. Dă-mi voie, azi, să-ţi cer iertare. D-ta ai avut dreptate. Am prezidat zilele astea Camera, când a vorbit omul acesta. A fost cea mai înălţătoare sărbătoare a parlamentarismului român. Plutea în atmosfera mediocră şi îmbâcsită a Camerei o înviorare neobişnuită. Ochii tuturor, măriţi de emoţie, străluceau iluminaţi. Trecuse un suflu de geniu peste minţile noastre năclăite în banalitate. Da! Titulescu al d-tale, pe care am avut naivitatea să ţi-l tăgăduiesc odinioară, a făcut minunea, ca să ne simţim, după discursul lui care a izbucnit ca un torent de munte, mai buni, mai uniţi, mai mândri că suntem români. Te-am necăjit acum 10 ani. Ştiu că n-ai închis ochii toată noaptea fiindcă-ţi atacasem idolul. Noaptea asta o să dormi liniştit. Geniul lui a întărit tot ce spuseseşi despre dânsul“. Şi bătrânul parlamentar mă apucă în braţe şi mă sărută în semn de căinţă sau poate în semn de admiraţie pentru cel care ne turburase sufletele.

Cum să desprind, din năvala de amintiri care cer să fie rostite, pe acelea care ar putea să completeze figura acestui om providenţial, al cărui talent se înalţă ca un stâlp de foc în haosul plin de tenebre al contingenţelor internaţionale? Am trăit câţiva ani în stricta lui intimitate. Am fost martorul primelor lui succese de bară, de tribună şi de catedră. Am cunoscut şi venerat pe buna lui mamă care, rămasă văduvă tânără, nu s-a mai remăritat ca să-şi închine toate darurile minţii şi ale inimii marelui său fiu şi educaţiunei alese ce i-a dat. Am luat parte la toate bucuriile şi nădejdile căsniciei sale care începea sub auspiciile celei mai pasionate şi împărtăşite afecţiuni.

Cu toată vasta lui cultură juridică, economică şi financiară, Titulescu citea toate cărţile noi de literatură, de filosofie şi de artă. Cine putea intra de dimineaţa în odaia lui de culcare, găsea risipite pe jos zeci de volume, subliniate cu roşu şi altele deasupra plapomei şi multe răvăşite pe măsuţa de noapte sau la piciorul patului. Nu se culca niciodată înainte de 4 sau 5, aşa că se scula foarte cu greu de dimineaţă. Simţea o adevărată voluptate să citească poezii armonioase, subtile şi sonore. Îmi făcuse deosebita favoare să cumpere un album pe care eram obligat să-i scriu când lui, când graţioasei dne Caterine Titulescu, născută Burcă, versuri, madrigale şi epigrame. Mutându-mă din Bucureşti ca magistrat la Sinaia, eram silit să viu mai rar pe la Bucureşti şi, în lipsa mea, un tânăr, Duma (Ion Duma. Publicist, ziarist. A mai semnat Gh. Curpăn; I. Duma-Paltin; V. Mărianu; N.P. Merent; I. Paltin; Ion Paltin; Marin Spătaru; Gh. Vâzdogel; C. Volumnia. A colaborat la multe ziare şi reviste: „Telegraful român“; „Gazeta Jiului“; „Graiul muncitorimii“ (Petroşani); „Luceafărul“ (Buda-Pesta); „Tribuna“ (Arad); „Tribuna literară“ (Sibiu); „Unirea“ (Blaj); „Viaţa literară şi artistică“ (Bucureşti).), a transcris pe albumul meu câteva traduceri ale sale din limba franceză. Eu, răsfoind albumul şi găsind versurile intrusului, am făcut o figură cam tristă. Atunci dna Titulescu mi-a spus: „Cincinat, nu te supăra de această invaziune, dar eşti mai vinovat decât tânărul Duma. N-ai mai fost la noi de şase luni şi, ştii: qui va en chosse [sic!] perd sa place! (Cine o întinde la vânătoare, pierde locul. (fr.)) Mai bine, ia, fă-i o epigramă“. Aş vrea s-o evoc, dar nu mi-o aduc aminte decât foarte vag. Iat-o aproximativ: „Ar trebui să şterg cu guma,/ Aceste versuri a lui Duma./ Dar nu se turbură Olimpul…/ C-o să le şteargă singur Timpul!“

Cu memoria-i formidabilă, Nicu Titulescu recita pasagii întregi din Serenada mea, şi epigramele de predilecţie le spunea tuturor. Prin 1920–21 mă duc să văd la Hotel Regina din Paris pe Mişu Oromol ( Mihail Oromolu (1875/1876–1945). Jurist, om politic şi de stat român. Licenţiat în drept la Paris şi în litere şi filosofie la München. Membru al Partidului Conservator; după război membru al Partidului Conservator Democrat şi apoi al Partidului Naţional Liberal. Magistrat. Avocat. Prefect al judeţului Dolj (1912–1913). Deputat (1914). Ministru al Industriei şi Comerţului (17 decembrie 1921–1 ianuarie 1922). Guvernator al Băncii Naţionale a României (1 ianuarie 1922–31 decembrie 1926). Căsătorit cu Margot Marocneanu, vară primară cu Nicolae Titulescu.), prieten şi rudă cu Titulescu. Era, mi se pare, guvernator al Băncii Naţionale. Domnea pe atunci în marea instituţie financiară o atmosferă de extremă curtoazie şi de adâncă înţelegere a suferinţelor omeneşti, care se rezolvau conciliindu-se eleganţa cu interesele Băncii şi cu un larg spirit de echitate şi de omenie. Mais les beaux temps son passés! (Timpurile bune de altădată s-au dus. (fr.))

Eu scoteam la Paris „Curierul Franco-Român“,fără subvenţie, dar cu muncă, patriotism şi entuziasm. Mihai Oromol cum mă vede îmi spune: – Cincinat, vin de la Londra, de la Titulescu. Şi ştii ce făcea pe când îmi arăta frumuseţea parcurilor engleze? Îmi recita Serenada ta şi alte multe versuri lirice şi spirituale. Nu stau în Paris decât 15 minute, fii bun te rog şi transcrie-mi imediat serenada aceea minunată, – Îţi mai aduci aminte, doamnă şi câteva epigrame.

– Eu venisem să te rog a proteja puţin „Curierul Franco-Român“.

– Dragul meu, scrie întâi, şi amicul Demetru Cristescu, elegantul şi serviabilul secretar general al Băncii Naţionale, care rămâne, îţi va prezenta un cec pe care-l vei completa singur după ce veţi dejuna împreună la Tour d’argent.

À propos de Mihai Oromol, iubitor de artă şi de literatură, fiindcă e la ordinea zilei împrumutul de înzestrare al ţării, să vă povestesc un fapt caracteristic. Mă găseam în 1924 în biroul său de la Banca Naţională. Sunt introduşi patru ţărani bătrâni şi jigăriţi. Veneau dintr-o comună de munte din Oltenia şi încep să desfacă nişte batiste în care erau mii de bucăţele de hârtie care fuseseră odată albastre. Era toată comoara acestor oameni săraci pe care o distrusese şoarecii! Se vedeau sute de litere şi câteva crâmpeie de iscălituri ale guvernatorului, dar din miile de hârtii de o mie rămăsese un praf mirosind a putred şi o umezeală. Iată pedeapsa celor care ascund banii prin perne şi saltele de paie şi şoarecii se îngraşă din munca lor irosită. Bunul guvernator a înţeles amărăciunea şi deznădejdea gospodarilor şi le-a şters lacrimile oferindu-le la fiecare câteva zecimi [sic] de mii de lei şi sfatul să depuie banii la bănci. Azi le-ar fi spus: „Subscrieţi la împrumutul de înzestrare al ţării!“. Cred însă că oamenii de inimă ca Mihai Oromol sunt rari – poate chiar unici. De altfel, e ruda lui Nicu Titulescu. Cum ar putea fi altfel?!

Marele nostru Titulescu e român neaoş. Craiovean de baştină. Tatăl său, fost prim-preşedinte al Curţii de Apel Craiova, era un om de o bunătate, de o cinste şi de o capacitate exemplare. La moartea lui prematură, când a fost plâns de toată populaţia Craiovei, mai cu seamă de cea săracă, rămăsese zicătoarea: „Drept şi bun ca Titulescu“, iar buna lui mamă – răpusă după război, era născută Urdăreanu, al cărei strămoş fusese ban al Craiovei.

Casa Titulescu era lipită de casa Stoeneştilor. Tatăl pictorului, Eust. Stoenescu, a fost, câtva timp, chiar tutorul minorului N. Titulescu. Familia decisese ca băieţii, Nicu şi Eustaţiu, să plece împreună la Paris, după luarea bacalaureatului. I-a trebuit pictorului să facă efortul de a trece câte două clase într-un an pentru a putea sfârşi liceul la aceeaşi dată. Profesorii din Craiova mi-au povestit că, din şcoalele primare şi în tot liceul, Nicu Titulescu a fost un elev în genul lui Nicolae Iorga, care speriase pe colegii şi profesorii săi prin aptitudinile unei minţi cu totul excepţionale.

La Paris, tinerii olteni s-au stabilit în rue Madame 15 şi au trăit câţiva ani în intimitate şi prietenie, căutând să-şi ia fiecare zborul spre chemarea lui. Ar fi o nepermisă lipsă de tact din partea mea dacă mi-aş permite să pui în balanţă şi să măsor gloria netăgăduită a unuia, cu succesele evidente de pictor ale celuilalt. Fiecare rămâne pe planul destinului său şi, dacă am amestecat numele pictorului Stoenescu cu al ilustrului său prieten, e întâi pentru că tot eu am prezentat, acum 25 de ani, publicului bucureştean pe Stoenescu, printr-un articol critic în ziarul „Universul“,pe care-l consideram încă de-atunci un mare colorist şi un maestru neîntrecut al portretului. Şi apoi, pentru că acum 3 ani i-am pus o întrebare marelui Nicu Titulescu asupra vechiului său prieten din Craiova, Stoenescu:

– Spune-mi, te rog, Excelenţă, peste o sută de ani cine o să fie mai cunoscut dintre voi amândoi?

Pictorul era de faţă. Scena se petrecea în casa colonelului Pleniceanu din str. Cantacuzino 20, care era căsătorit cu drăgălaşa soră a graţioasei dne Titulescu. Eram invitaţi la dejun. Sergentul de la poartă se încăpăţâna să ne facă interogator. L-am bruscat şi am pătruns până la scara de intrare. Era vară. Cineva se rădea la geamul de sus care era deschis. Era Excelenţa Sa care, recunoscându-ne glasul, a strigat la sergent să ne lase şi ne-a poftit sus.

Marele om de stat e făptura cea mai naturală, mai spontană, mai afectuoasă şi mai prietenoasă în intimitate. Nicio poză sau morgă de parvenit. Fiecare gest şi cuvânt e o notă dintr-o simfonie vioaie, fermecătoare şi armonioasă.

Mi-a cerut să-i fac o epigramă câinelui său favorit, Hundy, care ne primise laş ca şi sergentul de jos. Auzind-o, a râs cu o veselie copilărească, uitând preocupările stăruitoare ale vieţii sale pline de grave şi neînchipuite răspunderi. A evocat în cuvinte mişcătoare aduceri aminte din copilăria petrecută în casa boierească din Craiova şi scene pitoreşti din intimitatea lor de la Paris, rue Madame. Dar iată răspunsul la întrebarea pusă. N-a stat nicio clipă pe gânduri şi mi-a răspuns: „Gloria omului politic, oricât de mare, e vană, fiind actuală, deci trecătoare, când nu se întemeiază pe o operă vie şi memorabilă. Oratorul ca şi actorul se pierd, odată cu ecoul risipit al cuvântării sau al rolului din urmă. Poetul şi pictorul sunt veşnici dacă au putut să smulgă sensibilităţii lor ceva sub specia eternităţii! Dacă aş fi milionar aş cumpăra toate peisagiile lui Stoenescu făcute la Veneţia în momente de ceaţă! Numai el a înţeles sufletul capricios şi tainic al Veneţiei şi l-a redat fără romantism, sincer şi fără manieră.“

Conversaţia noastră a fost întreruptă de soneria impacientă a unui telefon. Stoenescu a avut vreme să-l mai întrebe: „Când îmi pozezi pentru cele două portrete comandate de Societatea Naţiunilor? Mă faci să pierd 500.000 lei. Va trebui să-mi pozezi în tren. Să mă iei printre bagajele d-tale“.

Titulescu a coborât scările râzând cu hohote şi ne-a rugat să-l aşteptăm un ceas că se întoarce la masă. Şi s-a întors tocmai la 3 când am dejunat!

Cincinat Pavelescu, Amintiri despre Nicolae Titulescu (inedit din 1934, comunicat de Victor Crăciun), în „Ramuri“, an VI, nr. 6 (60), 15 iunie 1969, p. 4. 

Nicolae MAREȘ