Scriitori despre Titulescu

Ca și Lucian Blaga, Elena Văcărescu l-a cunoscut pe Titulescu ca diplomat, în exerciţiul funcţiunii, în manifestarea lui pe arena internaţională, care totdeauna i-a umplut inima de bucurie, pentru care a dovedit o fidelă și tandră admiraţie, cum declara în epistolele pe care i le adresa lui Titulică. (Cf. scrisoarea pe care Elencuţa i-a adresat-o de la Sampiniy, la 8 mai 1930)

 Elena VĂCĂRESCU: Într-un cuvânt, cu tine, moara macină şi pâinea se coace!

Trianon Palace Hotel
Versailles
[Versailles], 12 august 1930

Bravo, Titulică! Zic bravo, la întâmplare, sigură că ai realizat lucruri mari şi frumoase, fără a le cunoaşte, totuşi, natura şi amănuntele. Nu m-aş gândi să te deranjez dacă nu ar fi vorba de o chestiune ce nu trebuie neglijată.

În mod confidenţial, dar insistent, contele Jean de Castellane, care s-a aflat printre cei foarte apropiaţi ai Regelui Ferdinand, mi-a spus că ar dori foarte mult să asiste la încoronarea Suveranului nostru, care, după ce a petrecut patru ani la Paris, ar fi, cred, încântat să primească, prin intermediul preşedintelui Consiliului Municipal, omagiul Marelui Oraş. L-am încurajat puternic pe J. de Castellane în dorinţa sa. Ar mai dori, de asemenea, să fie invitat cu titlu personal şi să fie însoţit de un singur consilier municipal. Asta ar fi o chestiune secundară. L-am înştiinţat pe Cesianu (Constantin (Dinu) Cesianu), prin intermediul alter egoului său, Nino, că va trebui să discute din nou despre toate acestea cu Mironescu (Gheorghe Gheorghe Mironescu), căruia i-am dat întâietate când a trecut pe aici. De atunci, nimic nou.

Eşti, foarte dragul şi magnificul meu, izvorul viu, fulgerul, trăsnetul şi recolta. Într-un cuvânt, cu tine, moara macină şi pâinea se coace! Sunt printre aceia, mulţi, pe care Cesianu îi ignoră. Pe de altă parte, nu pot lăsa să vegeteze ceea ce-mi ajunge în mâini; în Franţa, toţi au obiceiul de a începe cu şi a ajunge la mine, aşa cum se întâmplă în întreaga Europă, care te consideră drept cel mai bun şi cel dintâi, după cum spune Tyrrell (William Tyrrell.). Aşadar, răspunde-mi cu o telegramă la primirea acestei scrisori. Vă îmbrăţişez afectuos pe amândoi. Salutări lui Savel (Savel Rădulescu). – (ss) Elena, zisă Elencuţa

Scrisoare (fr.), [Versailles], 12 august 1930, Elena Văcărescu către Nicolae Titulescu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Londra, delegat permanent al României la Societatea Naţiunilor – AFET, Fond Gilbert Monney Câmpeanu/George Anastasiu; apud Nicolae Titulescu, Opera politico-diplomatică. Corespondenţă, volumul I (1921–1931), partea a II-a, volum îngrijit de George G. Potra; colaboratori: Delia Răzdolescu, Gilbert Monney Câmpeanu, Daniela Boriceanu, Cristina Păiuşan, Fundaţia Europeană Titulescu, Bucureşti, 2004, doc. nr. 332, pp. 1 016–1 017.

Zaharia STANCU: Ţara nu l-a uitat, Ţara nu-l poate uita.

S-au făcut diverse comentarii pe marginea discuţiilor, care au avut loc vineri seara la Cameră. D. Victor Antonescu a fost lăudat pentru claritatea expunerii sale. A fost, de asemenea, apreciat d. Ion Mihalache pentru modul cum a ripostat ministrului Afacerilor Străine. S-au găsit, în presă, câteva aplauze, chiar pentru d. C. Argetoianu, care, în cursul dezbaterilor, a lansat cu mare inteligenţă câteva spirite de gust.

S-a vorbit însă prea puţin de d. Nicolaie Titulescu. Nu s-a clarificat cauza pentru care fostul ministru de Externe a fost debarcat. Lămuririle sumare, date cu vădită jenă de d. Gheorghe Tătărescu, nu sunt suficiente.

În Mesaj, Suveranul făcea un călduros apel la toate forţele naţiunii pentru trecerea greului impas în care se află ţara din punct de vedere extern.

Cum a fost posibil, deci, ca tocmai în asemenea momente ţara să se dispenseze de serviciile dlui Nicolaie Titulescu?

De optsprezece ani, d. Nicolaie Titulescu apără interesele naţiunii române peste hotare. De optsprezece ani, d. Nicolaie Titulescu se străduieşte în Apus, şi în forul internaţional de la Geneva, să risipească atmosfera de calomnie pe care ne-o face, cu meşteşugită propagandă, maghiarii. De optsprezece ani, d. Nicolaie Titulescu se luptă să menţină, cu strălucita sa elocinţă, ceea ce s-a câştigat prin jertfa a opt sute de mii de soldaţi.

S-a uitat oare atât de uşor eroicele eforturi ale dlui Nicolaie Titulescu, când, la Geneva, Apponyi bătea cu pumnul în masă şi cerea dreptate pentru Ungaria milenară, dreptate pentru grofii unguri cu pământuri în Ardealul românesc?

Ne aducem aminte: după biruinţa de la Geneva, drumul dlui Nicolaie Titulescu, de la graniţă şi până în Capitală, a fost împodobit cu flori şi steaguri. Guvernelor naţional-ţărăniste, guvernului Iorga-Argetoianu, guvernelor liberale, fără deosebire, d. Nicolaie Titulescu le-a împrumutat prestigiul său fără egal.

După optsprezece ani de neîntreruptă activitate în slujba naţiunii, d. Nicolaie Titulescu a fost pur şi simplu izgonit din postul său de înaltă răspundere, căruia îi împrumutase atâta strălucire.

Pentru ce s-a plătit dlui Nicolaie Titulescu cu moneda ingratitudinii? D. Victor Antonescu, în discursul său de la Cameră, n-a lămurit aceasta. Nici d. Gheorghe Tătărescu, primul-ministru, care s-a mulţumit numai să-şi asume răspunderea actului şi să afirme că absenţa dlui Nicolaie Titulescu din capul Ministerului Afacerilor Străine e o binefacere pentru stat.

Să fim serioşi! Cine poate crede că la Geneva d. Victor Bădulescu poate înlocui cu succes personalitatea covârşitoare a dlui Nicolaie Titulescu?

Izgonitul, care îşi poartă trupul şubrezit de boală şi sufletul amărât de ingratitudinea politicienilor noştri undeva, pe ţărmurile mediterane, trebuie să ştie acest adevăr: Ţara nu l-a uitat, Ţara nu-l poate uita. Cei care au vorbit vineri seara la Cameră reprezintă atât de puţin biata Ţară!

Şi ţara mai simte ceva: în curând, pentru marele izgonit, va suna ceasul cel mare al dreptăţii, al izbânzii totale.

Zaharia Stancu, Izgonitul, în „Tempo“, 15 decembrie 1936; ACNSAS, dosar 50.953, vol. 2, f. 352.

Camil PETRESCU: Oratoria lui N. Titulescu e făcută din inteligenţă, curaj şi  sinceritate

Am ţinut să deschidem această galerie a sufletului românesc cu N. Titulescu. Cele mai reprezentative figuri ale culturii româneşti, de la medici la matematicieni, vor fi înfăţişat cititorilor noştri anume, dar fără îndoială, că românul cel mai reprezentativ de azi e N. Titulescu. La propriu, ca ministru de Externe, dar mai ales la figurat, prin genialele însuşiri cu care a crescut din acest pământ şi acest popor.

Încredinţându-i-se sarcina de a lupta într-un duel diplomatic şi oratoric înaintea unei adunări alcătuite din reprezentanţii lumii – pentru dreptul şi cinstea ţării, alegerea s-a dovedit dintre cele mai fericite. În ziua când se va şti lămurit ce dure interese, materiale şi occidentale în acelaşi timp, trebuiau învinse cu darul de a convinge, se va înţelege şi mai mult sforţarea magnifică a delegatului nostru.

N. Titulescu e socotit printre cei mai mari oratori ai timpului, nu numai de noi, ci şi de către streini, dar poate că acest miraculos dar de a uimi şi învinge auditorul, cu aceeaşi uşurinţă în câteva graiuri diferite, pare să dea un luciu înşelător adâncilor lui însuşiri de gândire şi înţelegere socială.

Căci darul de a vorbi are, mai ales la noi, o reputaţie care îl presupune uneori gol de gândire, un fel de joc în vid, o echilibristică la trapez.

L-am ascultat de numeroase ori înainte de plecarea lui din ţară. Oratoria lui N. Titulescu e făcută din inteligenţă, curaj şi sinceritate.

O inteligenţă neobişnuită, care, dispreţuind clişeele de gândire, poate merge până la esenţa problemei, surprinzând, ca printr-o revelaţie, pe adversar. Mai ales dacă acesta a rămas în convenţional, în ponciful retoric, poate să-şi considere cauza pierdută. Pentru motivul că, dacă e nevoie, Titulescu iese din domeniul oratoric pentru ca să dea lupta în planul în care se încrucişează nude săbiile şi floretele logicii. Dacă adversarul are şi el arcuri sufleteşti elastice şi rezistente şi îl urmează şi aci, N Titulescu recurge la ultima resursă, la sinceritate, la renunţarea la orice artificiu, la adâncirea în zona virgină a celei mai curajoase sincerităţi. L-am auzit vorbind şi am văzut întreaga adunare parcă uimită mai întâi de propria ei posibilitate de a suporta un om sincer.

Dar în această formă, nu ştiu cine l-ar mai putea urma la noi, în afară de N. Iorga.

Sufletul lui N. Titulescu are toate elementele unei orchestre: de la jocul de piţicato al vioarei prime, la înduioşerea violoncelului şi de la umorul fagotului, la stridenţa metalurilor. Înţelegeţi de ce după fiecare discurs mare, are febră două luni de zile. După ce juca o seară teatru, Eleonora Duse cădea leşinată, căci trăise în scenă prea intens.

La fel N. Titulescu trăieşte „devine“ în fiecare discurs mare pe care îl ţine şi de fiecare dată se consumă ca şi când ar avea contract cu un vraciu, căruia i-ar da trei ani din viaţa lui ca să-i dea înapoi concentraţi în trei ore, pentru ca să poată fi trăiţi mai intens.

Camil Petrescu, Delegatul, în „Universul literar“, an XLIII, nr. 43, 25 decembrie 1927, p. 674.

Nicolae MAREȘ