Schimbarea depinde de mine, de tine, de el!

Mi se pare ciudat! O parte a populaţiei României este racordată măcar la informaţiile privind marile evenimente mondiale, participă la conferinţe, experimente ştiinţifice, la târguri, expoziţii, este îngrijorată de evenimentele internaţionale, de încălzirea globală şi de efectele ei, urmăreşte marile descoperiri în domeniul sănătăţii, ştiinţei, tehnicii, se educă şi autoeducă, şi o altă parte, oare cât de mare?!?, nu ştie cum se numeşte ţara în care locuieşte. Bănuiesc că de-a lungul vremii a fost la fel. Au fost mai multe părţi. Noi cărei părţi îi aparţinem?

Opţiunea de ce depinde? Cât suntem dispuşi să investim din „avuţia” noastră de educaţie, cultură, empatie, timp pentru a contribui la „egalizarea” (totuşi utopică) a părţilor? Credem că este folositoare această egalizare? Este posibilă? Are vreo influenţă binele colectiv asupra binelui individual? Dar binele individual cum se răsfrânge asupra colectivităţii? Se răsfrânge? Cât vom continua să râdem, să fim ironici, să ne delimităm de o parte a concetăţenilor noştri? Cât vom mai „dezerta” dintr-o ţară care este a noastră, a tuturor? Putem avea aici o viaţă mai bună? Putem fi mai bine plătiţi? Poate fi redusă corupţia? Poate creşte nivelul de educaţie? Eu zic că da! Unii dintre dumneavoastră mă vor trage de mânecă şi-mi vor spune: „cu o aşa clasă politică nu se poate!”. Mă voi lăsa trasă de mânecă, dar vă voi şi răspunde: „o aşa clasă politică nu ar fi dacă „părţile” României ar fi mai omogene, dacă am încerca să facem şi noi, fiecare, ceva, pentru ca nu numai votul să fie egal, ci şi cei care-l acordă să înţeleagă, egal, ce fac prin vot.” Nu putem acuza la nesfârşit „soarta” ( că asta facem!), trebuie să ne implicăm. Acum se vede, ar trebui să se vadă, rolul (şi rodul) intelectualilor, al bugetarilor de la sate şi din târgurile uitate de …timp în timp.

Chiar dacă nu ne place, trebuie să recunoaştem că ne-am întors în timp, în unele locuri, sau, în altele, am rămas pe loc. Ce fac notabilităţile? Domn primar, domn notar, domnu’ învăţător, doamnele şi domnii profesori, domn jandar’, medicul uman sau veterinar, funcţionarii din primărie? Sunt domniile lor respectate? Îi urmează obştea pe drumul educaţiei? Sunt domniile lor modele? Ce se întinde mai repede? Răul sau binele? Cât timp credem că ne putem proteja de relefacerile umanităţii? La ce ne ajută bogăţia materială? Ne dă sănătate? Ne dă entuziasmul de a trăi, de a iubi, de a construi? Cu câte guri mâncăm – indiferent ce -, în câte case locuim simultan, cu câte maşini ne deplasăm în acelaşi timp? Câte bijuterii putem purta? Toate aceste „bogăţii” nu valorează nimic în faţa unei lacrime-perlă de recunoştinţă a unui copil/tânăr/matur/bătrân care este scos din mizeria în care a ajuns din cauza lui sau din cauza altora. Încercăm?!? (Mioara Vergu-Iordache)