SCARA de la Kretzulescu, un spaţiu public în sine…
Data:
27 februarie 2019
Scara are o întreagă odisee, ca element care este necesar acestui loc încă de când s-a clădit Palatul Kretzulescu în anii ’40. Ideea era să existe o promenadă de scări, care să conducă direct către Piaţa Valter Mărăcinenu, intrarea principală în Parcul Cişmigiu. Clădirea a fost construită pe urmele fostului Han Kretzulescu, care înconjura biserica, şi de aceea are şi aceste arcade, să amintească de locul respectiv. Vitrinele erau folosite pentru expunerea lucrărilor tinerilor artişti, fiindcă, pe vremea aceea, Hanul Krtetzulescu era locul de unde pornea toată moda bucureşteană. – spune conf. univ. dr. arhitect Maria DUDA
O plimbare pe Calea Victoriei, fostul Pod al Mogoşoaiei, ar putea să ne atragă atenţia asupra unor lucruri apărute în ultimii ani. Când zic ultimii ani, mă refer în primul rând la Centenarul Marii Uniri, care a făcut ca în proximitatea Bisericii Kretzulescu, în plan paralel cu Sala Palatului, să apară un bust al lui Avram Iancu. Mai sus, cum te îndrepţi spre piaţeta bisericii, am observat o scară, din altă categorie, faţă de multitudinea de statui şi monumente statuare, din perimetrul fostului Palat Regal şi al fostului Comitet Central. Şi pentru că scara are o BAZA, am fost curios să aflu povestea SCĂRII şi am luat legătura cu conf. univ. dr. arhitect Maria Duda, membru fondator al Proiectului Baza.
Reporter: Până să urcăm Scara, ce înseamnă Proiectul Baza şi cum aţi ajuns la Scara?
Maria Duda: Proiectul Baza a apărut în 2016, deşi ideile fiecăruia dintre membrii fondatori existau mai demult. Baza s-a creat pe ideea de a pune împreună capacităţile şi timpul liber.
Reporter: Vorbim despre patru arhitecţi şi un producător de film?
Maria Duda: Aceasta este formula de început, între timp s-au mai adăugat un avocat, un istoric de artă, soţia unui membru fondator, tot arhitect de profesie, şi numărul tot creşte. Avem tot felul de antene pentru satelit, diverşi specialişti, pe care îi cooptăm pentru diferite proiecte. Proiectul Baza a apărut din necesitatea de a ne forma noi legături profesionale. Ne gândeam că avem nevoie să creăm o reţea profesionistă de tineri, care chiar vor să facă ceva pentru oraş şi să lucreze împreună.
Reporter: Sloganul Baza este: Deschidem oraşul!?
Maria Duda: Da. Baza. Deschidem oraşul! Am încercat să fim consecvenţi. Am început cu Art Safari şi cu deschiderea către spaţiul public a unei clădiri abandonate de trei, patru ani, respectiv, Palatul Dacia-România, cel care trebuia să devină Pinacoteca Bucureştiului. După ce a fost în posesia unei bănci, care a modificat interiorul, ca să fie adecvat funcţiunii respective au ascuns în spatele rigipsului foarte multe detalii. Noi l-am redat pentru prima oară, în 2016, prin intermediul unei expoziţii de artă, în forma iniţială, spaţiului public.
Proiectul scării a apărut în urma unui concurs şi a unei finanţări din octombrie 2016, în contextul legării a două spaţii ce îşi aparţineau reciproc. Porticul Palatului Kretzulescu şi Piaţeta Bisericii Kretzulescu. Au fost workshopuri cu studenţi, cu liceeni, care ne-au rugat să le explicăm diferite concepte, cum ar fi sustenabilitatea. Am pus panouri informative, alternative, în care am spus povestea locurilor de pe Brezoianu, pentru că ni se părea că o stradă poziţionată central, cu spaţii memorabile, este dată uitării. Nu are nici iluminat public corespunzător, calitatea pavajului este inadecvată, clădirile – abandonate sau chiar cele refăcute – nu mai sunt în memoria colectivă. Scara are o întreagă odisee, ca element care este necesar acestui loc încă de când s-a clădit Palatul Kretzulescu în anii ’40. Ideea era să existe o promenadă de scări, care să conducă direct către Piaţa Valter Mărăcinenu, intrarea principală în Parcul Cişmigiu. Clădirea a fost construită pe urmele fostului Han Kretzulescu, care înconjura biserica, şi de aceea are şi aceste arcade, să amintească de locul respectiv. Vitrinele erau folosite pentru expunerea lucrărilor tinerilor artişti, fiindcă, pe vremea aceea, Hanul Krtetzulescu era locul de unde pornea toată moda bucureşteană. Pe Calea Victoriei erau cazinouri, restaurante, cafenele şi ateliere ale fotografilor, în proximitatea Pasajului Român, care a fost demolat ulterior. Aici era un nod central al Bucureştiului. Interesant este că în momentul când am montat scara am găsit, în bara care închidea arcadele, o bucată de ziar unde se vorbea despre victoria din flancul de Est contra trupelor germane. În 1958 s-a refăcut complet faţa actualei Pieţe a Revoluţiei, cu schimbări de perspectivă dinspre Palatul Regal spre fostul Comitet Central, şi s-a demolat şi scara. S-a construit şi un bloc pentru a completa perspectiva aceea constrângătoare. Atunci au dispărut nişte elemente de legătură. În anii ‘ 70 a mai fost o scară, de lemn, improvizată pentru necesitatea oamenilor şi pentru a lega cele două arcade, având în vedere că diferenţa dintre arcadă şi piaţetă este de aproximativ doi metri. Ţinând seama de necesităţile oamenilor, despre care vorbeam, şi pornind de la un amplu studiu istoric ne-am înscris, în primă fază, pentru fonduri, la Administraţia Fondului Cultural Naţional. Am participat la sesiunea A.F.C.N. din primăvara lui 2016 şi am ieşit pe locul trei sub linie. Apoi ne-am înscris la Mobilizăm Excelenţa, un fond suplimentat de Porsche, condus de Fundaţia Comunitară Bucureşti, şi am câştigat finanţarea de 10.000 euro, care ne-a permis să începem proiectul. După ce am câştigat proiectul, au fost trei luni în care am desenat scara, care este un ansamblu monumental, chiar dacă e considerat doar ansamblu şi doar biserica e monument istoric. Până la urmă trebuie să ţinem cont de tot! De materialele folosite, de simbolistica locului. Am făcut o scară cât mai uşoară posibil. Dacă observaţi, nu se sprijină decât în grinda parterului arcadelor şi pe doi stâlpi, în spatele bordurii, fiind, în rest, complet transparentă. Grinzile de lemn au şi ele rol structural, pentru că se sprijină pe părţile metalice, care sunt decorate în spiritul locului. Culoarea este similară cu vopseaua de alamă dată pe tot ce înseamnă cercevele şi feronerie. Iniţial, în proiectul depus doream ca treptele să fie din traverse de lemn recuperate de la căile ferate; ulterior, după mai multe probe de rezistenţă, am ajuns la traverse din ulm proaspăt de Râşnov. Montajul s-a terminat acum două săptămâni. Din octombrie 2016, trecând prin lungul drum al avizelor, cu toate întârzierile, care au durat aproape un an şi jumătate, am ajuns în final, în august 2018, să o dăm spre execuţie, după ce în iulie am obţinut autorizaţia de construcţie. Partea de metal a fost executată în Vâlcea. Toate lucrările au fost realizate de ELBO pe frig şi ger, fiindcă ne-am apucat să montăm în decembrie 2018.
Reporter: Un travaliu de aproape trei ani de zile?
Maria Duda: Da, cam aşa! Ca să înţeleagă lumea de ce această odisee şi acest chin pentru o „simplă scară”, trebuie să ştiţi, şi vedeţi, ne-am dorit să fie un loc în care să te şi poţi aşeza, să ai unde aştepta după o slujbă de botez sau nuntă. Există o banchetă şi o măsuţă unde poţi pune cafeaua, o carte, un buchet de flori. Scara are şi un podium, mai sus, unde poţi face fotografii pentru nuntă. Evident, pentru un grup mai mare, nuntaşii se pot aşeza pe fiecare dintre treptele scării. Aici se pot face lansări de carte şi lecturi în aer liber, fiindcă nu trebuie să uităm că ne aflăm lângă Humanitas. Practic, întreaga scară, cu bancheta, măsuţa şi podiumul ei, este un spaţiu public în sine… (Ciprian C. VASILESCU)
Numărul 808
