Sărutări de mâini doamnei

De roz la albastru drumul este foarte scurt. Cât ai clipi, situaţia părelnic trandafirie virează în azuriu. Totul e să fii pregătit pentru asta, să ai ochii larg deschişi, urechile pâlnie, şi să nu te îmbeţi cu apă rece. N-ar trebui să fie greu, cu o singură condiţie: să nu pierzi contactul cu realitatea. Vigilenţa nu este însă o caracteristică a clasei noastre politice, manifestându-se doar atunci când e vorba despre propriul buzunar.  În urmă cu numai două luni, judecând după declaraţiile făcute în public, ne scăldam în ape chinoroze. Reţineţi această zi istorică, ni se spunea, creştere economică de 13,6%. Ceva demn de Guiness Book, desigur. Pe urmă, aflam că Am scăpat de pandemie, gata, s-a dus pe pustii, liber la festivaluri, congrese, nunţi, botezuri, tăieri de moţ şi cumetrii. Economia duduia, aveam producţii record la hectar, lumea se înghesuia pe plajele însorite, energia se va scumpi niţel, dar nu cine ştie ce, vreo 6%, staţi liniştiţi, că ţara are resurse, lemn şi combustibili  aşijderea, ce mai, Porţile Raiului se deschiseseră larg pentru a ne primi cu mare pompă. Îngerii bunăstării ne luau de mânuţe şi ne conduceau printre rafturile cu neasemuite delicatese. Luaţi, că aveţi de unde, totul e aproape gratis, chilipir.

Apoi a venit peste noi dezastrul, ne-a încolţit. Şi uite aşa, peste noapte, din tigru fioros, ne-am transformat într-un stat eşuat. Politicienii au început să arunce vina unii pe alţii. De vină sunt ceilalţi, nu noi. Ba, nu, voi sunteţi incompetenţi. Şi haosul continuă. Cei mai mulţi dintre cei care ne conduc sunt în continuare decuplaţi de la realitate. Se dispreţuiesc reciproc, chestie care n-ar trebui să ne intereseze dacă nu ne-ar afecta în cel mai direct mod cu putinţă. Decizii contradictorii, sudalme, acuze şi multă vorbărie sterilă. O doamnă numită recent la o instituţie public se răţoia zilele trecute la un jurnalist: Dar de ce ar trebui să facă statul ceva pentru cetăţeni? Ei, cetăţenii trebuie să se îngrijească singuri, să se spele pe mâini, să se vaccineze, să consume mai puţin. De acord, stimată doamnă, doar că, în acest caz ar trebui să plecaţi acasă şi să vă purtaţi de grijă singură, din bani câştigaţi pe merit, nu dintr-un salariu plătit de noi. Nici măcar acum, când suntem afectaţi puternic de o criză fără precedent, politicienii noştri şi fauna clientelară din jurul lor nu renunţă la orgoliile şi interesele mărunte. Nu se pot pune de acord, nu se înţeleg, nu se pot reconecta  la realitate. Ne aflăm într-o situaţie imposibilă, în care nimeni nu vrea să colaboreze cu nimeni. Între timp, preţurile au sărit în aer, numărul de cazuri de îmbolnăvire creşte alarmant de la o zi la alta, la fel şi numărul deceselor, şcolile au ajuns focare de boală, se apropie cea mai „scumpă” iarnă din istorie, cu facturi şi preţuri uriaşe. Securitatea energetică, alimentară şi medicală a statului este în pericol, dar nimeni nu vrea să se aşeze la discuţii  cu nimeni. Pentru prima oară în istoria sa, România este nevoită să solicite ajutor internaţional de urgenţă. Mecanismele economice sunt blocate, dobânzile cresc, cursul de schimb a luat-o razna, spitalele – atunci când nu iau foc –, au curţile pline de paturi cu bolnavi care nu mai încap în saloane, lipsesc medicamentele, lemnul de foc şi, mai nou, unele alimente. Despre oameni nu mai spune nimeni nimic. Nişte numere, acolo, care trebuie să plătească taxe unui stat discreţionar, arogant, netransparent, dispreţuitor şi foarte incompetent. Se fac calcule, scenarii, se emit ipoteze. Rezultatul este că avem o forţă politică, PNLSDSRMRUR, să-i zicem, ale cărei iniţiale oricum le-ai separa sau combina, rezultatul este acelaşi: un uriaş şi inconştient zero. Cei mai mulţi dintre ei, trăitori într-o bulă opacă, creată de propria lor fantezie şi ignoranţă se simt bine, se îmbracă la patru ace, se plimbă în maşini luxoase prin ale căror geamuri fumurii  realitatea este diafan-difuză, participă la dineuri, se întâlnesc în reşedinţe sau palate construite de un vechi regim pe care nu încetează a-l huli. Uneori, se ploconesc mai-marilor lor, cu un zâmbet servil şi aruncă de pe buze un slugarnic Sărutări de mâini doamnei! Acolo, în lumea lor iluzivă, departe de adevărul dureros al fiecărei zile trăite în realitate, se simt bine şi sunt convinşi că istoria le va ridica statui. Acolo, unde poţi minţi sau arunca nestingherit pardesiul pe capota limuzinei,  unde albastrul e roz şi minciuna rege, mâinile doamnei căreia îi transmit ca plocon sărutări flutură suveran şi plictisit peste ograda eşuată. (Dragoş CIOCĂZAN)