Şantierul, casa noastră

M-am născut la sfârşitul anilor ’70, în plină sistematizare a Bucureştilor. E un alt fel de a spune că am crescut jucându-mă printre şantierele patriei. La momentul 0, anul 1989, anul răsturnării vechiului regim, totul s-a resetat sau ar fi trebuit să se reseteze. Şantierele au rămas însă constanta acestor trei decenii. E drept că alte şantiere, deschise de edili incapabili; din fericire, câteva dintre acestea, finalizate după zece, douăzeci sau chiar treizeci de ani de ali primari, care, la rândul lor, au perpetuat tradiţia iniţierii şantierelor şi apoi a abandonării acestora. În prezent, cele mai multe şantiere dau senzaţia de întreg. Un şantier este tot oraşul Bucureşti, cu blocuri sprijinite în schele, cu poduri nefuncţionale, cu cratere în carosabil. În mintea mea a apărut întrebarea: dacă obişnuinţa este mama învăţăturilor, iar în ultimii 40 de ani pe suprafaţa oraşului au fost şi sunt numai şantiere, nu cumva aceasta este starea naturală a unei mari Capitale?
Pietonii au învăţat să se descurce pe trotuare aglomerate de maşini, chioşcuri, tarabe improvizate, şezători ale muncitorilor, care îşi beau în picioare preacinstita bere din veşnica pauză de masă. Şoferii au reuşit să se adapteze haosului rutier, printre betonierele murdarcurate şi trotinete ultrarapide. Chiar locuitorii cei mai sofisticaţi ai oraşului fac faţă cu brio sunetelor asurzitoare ale pickhammerelor şi flexurilor folosite de dimineaă până noaptea. Asta pentru că folosesc căşti audio peste tot pe unde merg. Când nimeni nu mai respectă pe nimeni, când bunul simţ a devenit o dovadă a inadaptării… Când oamenii nu îşi mai ridică nasurile din telefoanele mobile când vorbesc cu cei din jur, când mănâncă sau pur şi simplu păşesc pe stradă, iar şobolanii îşi fac de cap în văzul tuturor… Care mai este normalitatea? A mea sau a ta? Cine mai are dreptul să arate cu degetul? Nu cumva şantierele începute şi oprite din diferite motive de autorităţi, la scurt timp după debut, sunt starea de fapt care ne reprezintă pe noi toţi, cel mai bine? O să vină primăvara şi o parte a rănii deschise în Marele Oraş de mai bine de patru decenii va fi acoperită pe de o parte de vegetaţie, iar pe de alta de reclamele stradale agresive pentru alegerile locale. În toată această nebunie, mă întreb iar: nu cumva şantierul este casa noastră? (Ciprian C. VASILESCU)