Sâmbra găilor şi măsurişul faptelor

Un poet a înfiripat o odă. Jurnalistul-menestrel cântă cu dibăcie şi patos nişte lucruri care urmează să se întâmple, ba mai mult, bagă mâna în foc că se vor întâmpla de-adevăratelea, spre bucuria maselor largi populare anesteziate de succesele pe bandă rulantă ale economiei sau politicii externe româneşti. Metafora este uneori un bun ascunziş pentru platitudini, a fost întotdeauna. Drept care, este folosită de harnicul condeier pentru a ne furniza garanţii, făcându-ne să credem că în somptuoasele saloane ale palatelor guvernamentale au adăstat nu oameni aleşi sau numiţi în nişte funcţii, ci însuşi Sfântul Gheorghe gata să sfârtece balaurul cu legendara sa suliţă, spre binele mulţimii de gură-cască la diferite ecrane. Mâinile fiind înţepenite pe taste, nu mai au cum să ajungă în buzunare, ca să simtă cum suflă vântul pe acolo. Astfel, realitatea capătă un aer ludic, acţiunea se mută pe nesimţite din viitor în prezent. Zicala „Un car de vorbe doi bani nu face” nu are sens aici, fiindcă în spatele metaforei se poate piti o semantică strâmbă şi întortocheată – mecanismul perfect prin funcţionarea căruia ajungi să urli „Este!” fără să mai pipăi. Auzim din ce în ce mai des „Vom” sau „Se va” şi aproape deloc „S-a”. Adică lipsesc faptele, singurele care pot coborî metafora în lumea reală, a celor mulţi. Pe vremuri, se înălţau ode doar atunci când ceva era gata. Ştiţi versul acela „în toate cele ce sunt” – sunt, deci ne minunăm de ele şi le cântăm în versuri înfocate, pentru că le vedem cu ochii noştri, ne plimbăm cu ele, urcăm sau coborâm pe scările lor, le folosim, plătim bilet sau taxe pentru ele, le atingem, mirosim, înghiţim, pe scurt, există. Cum să ridici un imn de slavă unor lucruri care, eventual, vor fi? Dacă vor fi. O neobosită joacă de-a viitorul incert ar putea fi consecinţa virtualizării excesive sau, pur şi simplu, transpunerea în versuri a dezgustătoarelor canoane impuse de promotorii autolinguşirii de partid şi de stat.

Sigur, oricine s-ar putea apăra de această avalanşă de nimicuri când, singur-singurel în cabina de vot, s-ar învrednici să ştampileze hârtia de vreo zece ori sau să adauge cu mâna tremurândă câteva cuvinte neaoşe. Nu ar rezolva problema, dar s-ar răcori un pic, iar proiectele de viitor nu vor mai fi nemurite în versuri sforăitoare înainte de a deveni realitate. Sau poate ar fi mai bine ca poeţii şi poetesele de conjunctură (da, încă mai există aşa ceva) să înlocuiască oda cu elegia. Oierii noştri, socotiţi la vorbă şi la faptă au un bun obicei: înainte de a urca la munte cu oile, se adună pe dealuri, la nedei, ca să măsoare laptele dat de fiecare mioară în parte, să ştie ce simbrie să ceară, câtă telemea i se cuvine fiecăruia la toamnă, şi câţi miei primăvara. Indiferent ce nume poartă, aceste adevărate clustere se desfăşoară pe tot cuprinsul ţării şi au la bază un principiu de bun-simţ: nimeni nu promite nimic aiurea, nu propune proiecte fanteziste. Iar măsurişul este cea mai bună metodă, fiindcă, oricât ar da lupii iama printre oi, laptele socotit dinainte se va transforma în ceva palpabil. Înţelepciunea ţăranului, cumpătarea, chibzuinţa nu au nevoie de ode, de tăieri de panglici, de festivaluri. Iată un model de business ignorat de cei care se avântă precum găile când coboară după pradă, grăbiţi să glorifice realizări măreţe, rămase doar pe hârtie. N-ar fi rău să-şi facă ordine în gânduri, şi să înceapă, la rândul lor, măsurişul. Nu în versuri, în cifre. Să zgârie pe răboj ce au spus că fac şi ce a ieşit din asta, apoi să se pună pe treabă. Că or fi oi sau găi, nici nu mai contează, de-o sâmbră tot punem, deşi, pentru un distins politician va fi destul de dificil să reia episodul cu lozinci scrise cu oi pe obcine, nu fiindcă nu s-ar pricepe, ci pentru că găile nu stau locului, zboară, ţinând morţiş să demonstreze că ele se grupează în stoluri, nu în turme. Oaia e oaie, gaia e gaie, la fel cum zidurile rămân, iar vorbele zboară, în ciuda simpatiilor vremelnice ale turmei. (Dragoş CIOCĂZAN)