Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2025

Pe 1 iunie, la ora 11, la standul Editurii Fundaţiei România de Mâine - F4, Pavilionul B2, ROMEXPO, are loc lansarea volumului „Sfeşnicul îngropat şi alte povestiri” de Stefan Zweig, în traducerea lui Sorin Cristescu.

„Pentru prima dată, apar în limba română două eseuri istorice de o cutremurătoare profunzime şi actualitate semnate de Stefan Zweig, în excepţionala traducere a lui Sorin Cristescu. O lecţie de istorie şi un eveniment editorial de neratat! Apare în Colecţia „Dosarele istoriei”, serie nouă.” – ne informează Dragoş Ciocăzan, directorul Editurii Fundaţiei „România de Mâine”.

„Să descoperi povestiri noi de Stefan Zweig traduse pentru prima dată în limba română, nu e chiar ceva ce ţi se întâmplă des, nu poate fi decât un eveniment editorial marcant. Aşa că a fost o mare bucurie să vorbim despre „Sfeşnicul îngropat şi alte povestiri” o colecţie de eseuri istorice, cu o doză de fantastic specifică lui Zweig. I-am avut alături de noi la „Tache şi Face cu Robert Tache” (www.radio-seven.ro, 103,4 fm, Facebook şi Instagram), miercuri, 14 mai, pe Dragoş Ciocăzan, (directorul editurii) şi Sorin Cristescu (traducătorul).” – spune Robert Tache.

Ascultătorul sedus (care sunt) depune mărturie pentru un eveniment cultural care te face prizonier fericit al unei emisiuni mustind de informaţie, uşi deschise către arta traducătorului, către pasiune şi naşterea ei. Vă recomand să căutaţi emisiunea, să o ascultaţi şi, evident, să achiziţionaţi şi să citiţi volumul tradus de lect.univ.dr. Sorin Cristescu, un profesor din stirpea dascălilor enciclopedişti, educatori, pasionaţi, cu umor, cu o înţelegere profundă a vieţii, a realităţii pe care o trăim.

Vă vom prezenta în această pagină un fragment din „Cuvântul înainte”, semnat de Sorin Cristescu, cuvânt ce însoţeşte minunata traducere din Stefan Zweig,

Cuvânt înainte
Stefan Zweig – un scriitor pentru eternitate

„Pentru cei din generaţia născută în anii ’50-’70 ai secolului trecut, numele lui Stefan Zweig (28 noiembrie 1881 Viena, Austria – 23 februarie 1942, Petropolis, Rio de Janeiro, Brazilia) are o rezonanţă cu totul specială. Întâlnirea cu operele sale literare a fost pentru mulţi dintre noi o experienţă de neuitat; fie că a fost vorba de volumul de miniaturi istorice Orele astrale ale omenirii, sau de biografiile – despre care am aflat mai târziu că sunt romanţate – lui Magellan. Omul şi fapta sa, Marie Antoinette, Maria Stuart, Lupta în jurul unui rug. Castellio împotriva lui Calvin, Triumful şi destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam, Joseph Fouché ş.a. O altă preocupare a lui Zweig a fost îndreptată asupra eseurilor despre opera şi viaţa unor mari creatori: Hölderlin, Kleist, Nietzsche (În luptă cu demonul, sau în altă variantă, Lupta cu demonii), Balzac, Dickens, Dostoievski (Trei maeştri), sau eseurile consacrate lui Lev Tolstoi şi Giacomo Casanova ş.a. Şi aceasta într-o epocă în care existau şi alţi autori cu preocupări asemănătoare, cel mai cunoscut fiind André Maurois, cu documentatele sale biografii ale lui Byron, Victor Hugo, George Sand, Balzac.

La fel, o lectură emoţionantă au fost memoriile sale, Lumea de ieri, din care la prima ediţie, din 1988, în traducerea lui Ioan Nastasia, fusese cenzurată pagina care descria lipsurile de care suferea populaţia sovietică pe care autorul le observase în timpul călătoriei sale în URSS, în 1928, cu prilejul aniversării centenarului naşterii lui Lev Tolstoi. O lectură năucitoare a fost singurul său roman Ungeduld des Herzens, titlu tradus la noi în mai multe variante de-a lungul anilor, care au apărut nouă sau zece ediţii: Inimi neliniştite (1945), Suflete zbuciumate (1968), Inimi zbuciumate (2013) şi, în fine, Nerăbdarea inimii (2017), titlul cel mai aproape de original. Un loc aparte se cuvine volumului de nuvele Secret arzător (1966), în traducerea Elenei Davidescu.

În toate biografiile sale, accentul cade asupra frământărilor sufleteşti ale eroului principal, pus adesea în faţa unor situaţii limită sau de-a dreptul imposibile. Zweig demonstrează prin forţa stilului său că istoria este cea mai frumoasă călătorie în sufletul omenesc. Chiar atunci când, mai târziu, graţie formaţiei profesionale, am analizat exhaustiv miniaturile istorice ale lui Zweig şi am înţeles mai bine cauzalitatea profundă a evenimentelor, farmecul lecturii nu a fost cu nimic diminuat, deoarece emoţiile declanşate erau aceleaşi.

În deceniile care au urmat după 1990, reeditările şi noile traduceri ale operei lui Zweig au continuat într-un ritm şi mai susţinut, dovadă că autorul continua să fascineze şi a rămas alături de Hermann Hesse unul dintre cei mai citiţi autori de limbă germană. Ajungând să stăpânesc eu însumi această limbă, am avut ocazia să citesc în original operele care îmi plăcuseră cel mai mult, dar mai ales să cunosc biografia celui care ne lăsase o moştenire literară extraordinară. (…)

Stefan Zweig a rămas una dintre figurile simbol ale secolului al XX-lea, de militant pentru democraţie şi unitate a Europei. Din 2012, casa sa din Petropolis este muzeu deschis publicului, iar din 2014, Şcoala Superioară Pedagogică din Salzburg îi poartă numele. Cărţile sale, mereu traduse şi reeditate stau mărturie a perenităţii şi actualităţii idealurilor sale.

În ceea ce ne priveşte, admiraţia pentru Stefan Zweig a rămas mereu aceeaşi. Acest lucru ne-a determinat să onorăm generoasa ofertă a editurii Fundaţiei „România de Mâine” şi să traducem câteva dintre operele literare netraduse până acum ale marelui scriitor austriac.

Ne-am oprit la două dintre miniaturile istorice din seria Orelor astrale, apărute la Londra în 1940: Eşecul lui Wilson şi Cicero, la eseul Amerigo. Istoria unei erori istorice, apărută postum la Editura Berman-Fisher din Stockholm, în 1944 şi la două legende: Sfeşnicul îngropat şi Rachela se judecă cu Dumnezeu, apărute la aceeaşi editură în 1945.

În Eşecul lui Wilson, autorul aduce în faţa cititorilor eforturile celebrului preşedinte american, primul care a încercat să pună bazele unui nou sistem de relaţii internaţionale care să excludă pentru totdeauna războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor interstatale. Sigur că eforturile sale nu aveau cum să reuşească, mai ales din cauza dezaprobării cu care s-a confruntat în ţara sa şi în faţa intereselor puterilor învingătoare la Conferinţa de pace. Lucruri care se ştiu, dar pentru cei care au studiat acea epocă este bine cunoscut că Wilson considera că germanii sunt un popor de oameni cumsecade ajunşi sub conducerea unei bande de tâlhari, şi a impus Germaniei, condiţie sine qua non a acceptări armistiţiului, detronarea împăratului Wilhelm al II-lea. În mentalul colectiv german s-a considerat multă vreme că împăratul, dacă ar fi fost lăsat să domnească mai departe, nu ar fi acceptat niciodată numirea unuia de teapa lui Hitler în funcţia de cancelar (prim-ministru). Discutabilă ipoteză, având în vedere câte acceptase împăratul din partea generalilor săi în anii Marelui Război. Wilson a rămas însă un idealist care a lăsat această idee şi anume că natura relaţiilor internaţionale poate fi schimbată şi că războiul nu trebuie să mai fie un mijloc unanim acceptat de rezolvare a diferendelor internaţionale.

Cicero este, evident, o aluzie la idealurile democratice, antidictatoriale, ale autorului, care vrea să ne arate că o dictatură nu va cruţa niciodată pe niciunul dintre cei care îşi ridică glasul împotriva ei. Din acest punct de vedere, orice încercare de dialog şi negociere cu dictatorii este sortită eşecului în forma cea mai dură cu putinţă.

În Amerigo, autorul aduce în prim-plan personalitatea primului european care a scris despre cum a ajuns în ţara care se va numi mai târziu Brazilia. Este un prilej de a trece în revistă în mod succint imaginarul secolelor al XV-lea şi al XVI-lea şi de a explora întâmplările istoriei care fac ca un om să devină nemuritor printr-un joc al hazardului şi modul în care calităţi şi defecte sunt atribuite personalităţilor fără a dispune de dovezi necesare într-un sens sau altul. Şi tot în acest eseu vedem formulată menirea istoriei care trebuie să fie o ştiinţă critică, ce îşi propune sarcina de a „verifica toate faptele, de a revizui toate mărturiile; documentele sunt luate din toate arhivele, examinate şi comparate…“

Un loc special merită acordat legendelor. Cel care se considera „evreu din întâmplare“ se dovedeşte un cunoscător remarcabil al spiritualităţii evreieşti, al idealurilor acestui popor, al devotamentului şi sacrificiului cu care au fost slujite, aşa cum se vede în Sfeşnicul îngropat. Această legendă exprimă admirabil cel mai autentic patriotism evreiesc şi, în plus, premoniţia autorului privind suferinţele cumplite care aşteptă poporul evreu. Autorul nu a mai apucat să trăiască momentul proclamării statului evreu la 2 mai 1948, când imaginea sfeşnicului cu şapte braţe a devenit stema noului stat.

În fine, Rachela se judecă cu Dumnezeu exprimă esenţa filosofiei religioase din Vechiul Testament, care se va confirma în Noul Testament, mai precis apelul la mila lui Dumnezeu în cele mai grele situaţii, pe care îl pot face aceia dintre oameni care au manifestat ei înşişi acest sentiment în viaţa lor. Dumnezeu nu poate refuza acest apel pentru că „dacă mila Ta nu este fără sfârşit, atunci Tu însuţi nu eşti infinit – atunci – nu eşti – Dumnezeu“, afirmă Rachela în finalul pledoariei ei în faţa divinităţii de la care cere iertarea locuitorilor Ierusalimului, oricât de păcătoşi ar fi. Iar Dumnezeu îi dă ascultare.” (Sorin CRISTESCU)