Salina Turda – cel mai frumos obiectiv subteran din lume

În urmă cu ceva timp, cei de la Business Insider au catalogat Salina Turda ca fiind cea mai frumoasă locaţie subterană din lume, pe bună dreptate de altfel. De asemenea, la nivel mondial, Salina Turda e printre cele mai spectaculoase 22 de locuri de vizitat. Cu alte cuvinte, e un loc pe care trebuie neapărat să-l vizitaţi dacă ajungeţi în zona Clujului. Din punct de vedere al izvoarelor istorice, primul document care a atestat existenţa salinei a fost semnat în 1271 de către cancelaria maghiară. Facem un salt în timp şi amintim că salina a fost închisă vreme de 42 de ani, din 1950 şi până în 1992, timp în care a servit ca depozit de brânzeturi, sau ca adăpost antiaerian, dar fără ca ea să fie întrebuinţată vreun pic în scop terapeutic sau turistic. Mina Iosif este cu siguranţă cea mai interesantă. Are o formă conică şi o adâncime de 112 metri, cu o lăţime la bază de 67 de metri. Datorită formei conice, se prea poate ca şi simpla vorbă să producă un ecou, fenomen destul de interesant, mai ales atunci când sunt mai mulţi oameni. Mina Terezia este de asemenea spectaculoasă, întrucât prezintă un lac cu apă sărată (cu o adâncime de până la 8 metri, unde turiştii se pot plimba cu barca – ceea ce am făcut şi eu) şi o cascadă, alături de multe stalactite şi stalagmite de sare. Mina Rudolf este destinată în special sportivilor, căci are nu mai puţin de 172 de trepte. Sigur, există un lift transparent pentru toate cele 13 etaje, însă e mult mai spectaculos de urcat şi de coborât pe scări, mai ales că în dreptul fiecărui etaj este marcat anul în care s-a extras sarea în zona respectivă.

Unde sunt cele mai mari masive de sare din Europa? În interiorul arcului Carpatic şi pe „umerii” săi. De aceea exploatarea şi comerţul cu acest mineral a existat aici încă din cele mai vechi timpuri. În România avem staţiuni balneare datorate apelor minerale existente, dar şi saline şi ocne unde se exploatează încă sarea. Unele dintre acestea au fost închise total sau parţial şi au devenit sanatorii, locuri de recreere, sau muzee. Una dintre aceste saline este şi salina Turda. Zăcămintele de sare din Transilvania, exploatate sistematic în cursul vremii la Ocna Dejului, Cojocna, Turda, Ocna Mureş, Ocna Sibiului şi Praid, s-au format cu 13,5 milioane de ani în urmă, într-o mare cu adâncime redusă şi sub un climat tropical foarte cald. Stratul de sare se întinde pretutindeni în subsolul Transilvaniei, având o grosime de circa 400 m. Straturile groase de sedimente depuse ulterior deasupra celui de sare au apăsat cu o greutate imensă stratul maleabil (roci piroclastice) de sare, care a căutat zone mai slabe ale scoarţei terestre la marginea Transilvaniei, unde s-a ridicat sub forma unor ciuperci cu înălţimi de peste 1.000 m, ajungând de multe ori chiar până la suprafaţa pământului (cazul localităţilor cu vechi exploatări de sare menţionate mai sus). La Turda, ciuperca de sare are o înălţime de circa 1.200 m (cercetată prin foraje relativ recente). Dovezi arheologice sigure ale exploatării sării la Durgău-Turda există din perioada preromană, respectiv geto – dacică (50 î.Hr. -106 d.Hr.). Romanii care au cucerit o parte din Dacia (în perioada 106-274 d.Hr.) au exploatat nu numai aurul, dar şi sarea, la Durgău, în camere piramidale de 17-34 m adâncime şi 10-12 m lăţime. În afara masivului de sare de la Durgău, romanii au exploatat şi masivul de sare învecinat de la Băile Romane (în zona ştrandului actual). În monografia sa asupra mineritului, Volker Wollmann subliniază prezenţa în imediata apropiere a zăcămintelor de sare, de fiecare dată, a unei fortificaţii romane. Castrul roman Potaissa a apărat exploatările de sare de la Turda. Romanii lucrau numai la suprafaţă, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12-15 m, de unde sarea se putea scoate uşor pe punţi alunecoase şi cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau şi începeau alta. Aşa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavaţiile părăsite au devenit lacuri. După retragerea romanilor în anul 274, până în secolul al XI-lea, nu există dovezi certe că extracţia sării ar fi continuat. În primul document cunoscut până în prezent cu referire la sarea de la Turda, emis de cancelaria maghiară în anul 1075, este menţionată vama ocnelor de sare de la Turda (Torda) într-un loc de lângă râul Arieş „qui dicitur hungarice Aranas (Aranyos), latine autem Aureus” („în locul ce se cheamă pe ungureşte Aranyos, iar pe latineşte Aureus”). Acest punct de vamă era situat în preajma fostului pod roman (folosit în tot timpul Evului Mediu, până la finele sec. XVIII), pe amplasamentul aşezării fortificate de mai târziu numită Szentmiklos (Sf. Nicolae). În cursul secolului al XIII-lea este pomenită explicit existenţa ocnei de la Durgău-Turda. Astfel, la 1 mai 1271, se dăruia capitului Episcopiei de Transil-vania „ocna de sare de la Durgău-Turda (Dörgö-Torda)”. În timpul stăpânirii maghiare a Salinei de la Turda din secolele XV-XVIII, au fost deschise la Durgău un număr de 4 ocne ogivale subterane: Mina Katalin, Mina Horizont (Nagydörgö = Durgăul Mare), Mina Felsö-Akna (Obere Grube = Ocna de Sus, Grosse Grube = Ocna Mare,  Karoline = Carolina) şi Mina Joseph (Iosif). Instaurarea puterii habsburgice (austriece) în Ardeal la sfârşitul secolului al XVII-lea şi creşterea necesităţilor materiale ale societăţii determină ca, începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, importanţa acordată ramurilor industriei extractive (inclusiv exploatarea sării) să crească simţitor. Mina de sare de la Durgău-Turda intră implicit sub administraţia directă austriacă. În timpul stăpânirii austriece a Salinei de la Turda din secolele XVII-XIX, au fost deschise la Durgău un număr de 5 ocne subterane: Mina Terezia (iniţial după Sf. Terezia de Ávila, ulterior după împărăteasa Maria Terezia), Mina Anton (după Sf. Anton de Padova),  Mina Cojocneană (Kolozser), Mina Rudolf (redenumită în 1889, după sinuciderea prinţului austriac Rudolf, în Szent Miklós / Sf. Nicolae, după care a reluat vechiul nume Rudolf) şi Mina Ghizela. În anul 1690 au început lucrările de deschidere a Minei Terezia, în formă de clopot. Au urmat alte 2 ocne de sare în formă de clopot (Anton si Cojocneană), apoi 2 ocne cu profil modern trapezoidal (Rudolf şi Ghizela). În anul 1857, galeria de trasare a noii mine Ghizela a interceptat neaşteptat o veche lucrare minieră necunoscută. Scopul şi datarea acestei vechi lucrări (probabil un puţ) este incertă (perioada romană sau Evul Mediu timpuriu). Informaţii interesante referitoare la exploatarea ocnelor de sare turdene sunt documentate în anul 1767, prin apariţia la Cluj a lucrării mineralogului iezuit Janos Fridvaldszky. El înfăţişează astfel situaţia ocnelor şi a tăietorilor de sare de la Turda în acel an: Salina de la Turda numără cinci ocne mai importante, dintre care prima se numeşte  Superior, a doua  Inferior, a treia Colosiensis, a patra S. Theresiae, iar a cincea S. Antonii. Diametrul bazei  ocnei Superior măsura 85 m (45 de stânjeni şi două picioare), iar înălţimea 104 m (55 de stânjeni şi două picioare). Sarea din această ocnă era curată şi doar rareori conţinea un uşor amestec cu pământ, era săpată de 87 tăietori (fossores), ajutaţi de 18 voluntari (volontes). Diametrul ocnei Inferior avea 68 m (36 de stânjeni şi şase picioare), iar înălţimea 100 m (53 de stânjeni). În ce priveşte calitatea sării, ocna Inferior nu se deosebea cu nimic de ocna Superior, lucrările fiind executate de 75 de tăietori şi 18 voluntari. Ocna Colosiensis avea un diametru de 76 m (40 de stânjeni) şi înălţimea de 111 m (59 de stânjeni). În această ocnă lucrau 63 de tăietori împreună cu 12 voluntari. Ocna S. Theresiae număra 30 de tăietori şi 15 voluntari, avea diametrul bazal de 50 m (26 de stânjeni), iar înălţimea de 66 m (35 de stânjeni). Cea mai nouă ocnă, S. Antonii, avea dimensiuni pe măsura celorlalte. Mineralogul Fridvaldszky a amintit existenţa unei ocne mai mari şi mai vechi, care, din cauza pericolului de a se surpa, a fost închisă în data de 19 iunie 1762 (azi: lacul nr. 2 Durgău). Harta Iosefină din anii 1769-1773 arată că la Turda existau atunci 5 ocne de sare (Carolina, Iosif, Terezia, Anton şi Cojocneană). În anul 1780 existau la Turda 5 ocne ogivale de sare.
Exploatarea sării din Salina Turda a fost sistată definitiv în anul 1932, din cauza dotării tehnice primitive, a randamentului scăzut şi a concurenţei altor saline ardelene. În anul 1932 existau la Salina Turda următoarele mine de sare (de la sud spre nord): mina Iosif (1740-1900); mina Rudolf (1864-1932); mina Terezia (1690-1880); mina Ghizela (1857-1932) şi mina Anton (începutul sec.XVIII-1862).
Salina Turda s-a redeschis în anul 1992, dar doar în scop turistic şi curativ, şi este vizitabilă tot timpul anului. În anul 2017 se puteau vedea fostele mine Iosif,  Rudolf, Ghizela şi Terezia. Demne de văzut sunt şi utilajele medievale de extragere a sării, bine conservate, din mină (unice în Europa), cum ar fi fierăria, crivacul şi moara de sare. De asemenea, Altarul (cioplit în peretele de sare) şi Scara Bogaţilor (o scară lucrată filigranat în lemn). Cu sprijinul financiar al Uniunii Europene, în anul 2009, s-au desfăşurat lucrări ample de amenajare a Salinei Turda în scop turistic şi curativ. Inaugurarea a avut loc în ianuarie  2010, după 2 ani de lucrări şi 6 milioane de euro investiţi.
Salina Turda deţine în prezent săli de tratament, un amfiteatru, săli de sport, dar şi o „roată panoramică”, de unde se pot admira stalactitele din sare ce aruncă lumini stranii pe pereţii salinei. Între 2012 – 2014 a fost executat un tunel de legătură între mina Terezia şi mina Iosif, în lungime de 50 m, în scopul includerii în circuitul turistic şi a minei Iosif, nedeschisă până acum accesului public.
Pe lângă Salina Turda trebuie să menţionez şi Salina Slănic din Prahova, care este Cea mai mare salină din Europa, având la bază 32 de metri şi o înălţime de 45 de metri (suprafaţa totală este de 78.000 de metri pătraţi, 2,9 milioane de metri cubi de sare fiind excavaţi din mină; istoria spune că moşia Slănic a fost cumpărată de spătarul Mihai Cantacuzino în jurul anului 1685 şi că exploatările au început în 1688 pe Valea Verde, iar câţiva ani mai târziu şi pe Baia Baciului), apoi Ocnele Mari (jud. Vâlcea), Târgu Ocna (jud. Bacău), şi Praid (jud. Harghita). Acestea sunt adevărate comori, pe care pământul românesc ni le oferă aproape necondiţionat. (George V. GRIGORE)