Salaam Alaykum şi atât

Treceam zilnic prin faţa prăvăliei micuţe cu aer din altă lume, de multe ori doar pentru a-l saluta pe Amir. Ne cunoşteam de peste treizeci şi trei de ani, cum s-ar spune, am îmbătrânit împreună. A fost primul magazin „al arabilor” deschis în cartier, un fel de poveste ruptă din cele 1001 de nopţi, un spaţiu mic învăluit în arome neştiute, de lemn preţios, de fructe misterioase, de flori stranii. Acolo, din spatele rafturilor gemând de dulciuri cu aromă de migdale, curmale, trandafir şi smochine, de prăjituri de culoarea nisipului, de lămâi răscoapte mirosind ameţitor a livezi arse de soarele nemilostiv al Orientului, acolo, din spatele sacilor cu boabe oacheşe de cafea, adulmecând plicurile şi cutiile cu ceaiuri parfumate or mirodenii, sau lipiile brobonite cu băşici de aluat copt îl auzeam de fiecare dată urându-mi, mereu cu un zâmbet sincer pe chip, Salaam Alaykum. Pace ţie. A venit în România, în urmă cu aproape treizeci şi cinci de ani, din „Ţara dintre Râuri”, străvechiul ţinut fierbinte şi nisipos în care a luat naştere civilizaţia umană. Sumer, Akkad, Asiria, Babilon, fabuloasele şi misterioasele culturi care au dat omenirii lumina scrisului şi câteva dintre miturile fondatoare. A urmat cursurile unei universităţi din Bucureşti, apoi, fiindcă în ţara lui tocmai izbucnise un război de neînţeles pentru el, nu se ştie de cine scornit, a hotărât să rămână aici, la noi, şi să-şi deschidă prăvălie. Pe urmă, aşa scund şi oacheş cum era, o fată s-a îndrăgostit de el şi au întemeiat o familie. Alături de alţi doi prieteni, s-a pus pe treabă, iar magazinul s-a dovedit o afacere bună. Nu neapărat datorită produselor vândute – cumpărătorii fiind destul de sceptici în privinţa exotismelor alimentare, mai ales că tocmai ieşiseră din era cartelelor şi a raţiilor –, ci mai cu seamă mulţumită politeţii sale şi a prietenilor săi, felului în care explica răbdător, cu lux de amănunte, ce înseamnă fiecare produs. Dintre toate, mirosul cafelei proaspăt râşnite i-a atras cel mai tare pe cumpărători, mai ales că nu mai văzuseră aşa ceva de la jumătatea anilor şaptezeci. Şi încă ceva: în fiecare an, în preajma Crăciunului, avea grijă să lipească în geam, cu scotch, o crenguţă de brad cu două trei globuri, sub care atârna un carton pe care scrisese stângaci „Crăciun fericit!”. O făcea firesc – deşi ura frigul şi zăpada, şi cu toate că aparţinea altei religii –, din respect pentru cultura şi credinţa ţării care îl primise cu braţele deschise, oferindu-i libertatea de a-şi construi o viaţă frumoasă, împlinită şi liniştită. Iar oamenii din cartier îl iubeau şi îi treceau pragul cu drag.

Am lipsit câteva zile din Bucureşti, iar când m-am întors, am găsit prăvălia închisă, iar intrarea acoperită cu uriaşe buchete de flori. Pe jos, un râu de lumânări pâlpâind trist. Înăuntru, întuneric, nici ţipenie, rafturi pline de lipii uscate. Am dat roată, încercând să înţeleg, să aflu ceva. Abia aşteptasem să-l revăd şi să-l aud salutându-mă din prag, cu accentul acela oriental, atât de amuzant şi, totuşi, atât de sincer. Când mi s-a spus că Amir nu mai e, că inima i-a cedat chiar acolo, în magazin, în timp ce vorbea cu un client, mi s-a pus un nod în gât. Se prăbuşise zâmbind, parcă ştiind că nu va mai avea răgazul să-şi ia rămas-bun de la prăvălie, de la prieteni, de la lumea în care trăise. Nu era ostenit, dar dăruise prea multă bunătate şi asta macină o inimă oricât de puternică ar fi. Mă gândeam că, după ce albiserăm împreună, când ne vom pensiona, vom sta de poveşti la un ceai, undeva, printre rafturile cu miros de suk umed. Acum însă, e rândul meu să salut primul: Salaam Alaykum, Amir, pace ţie, prietene, drum lin. Atât a mai rămas. Şi chipul acela cumsecade, pe care nimic, niciodată, nu mi-l va putea şterge din minte. Ceaiul nu va mai avea niciodată acelaşi gust, cafeaua mi se va părea searbădă, curmalele mai amare. Cu câteva zile înainte, presimţindu-şi sfârşitul, le spusese apropiaţilor, în glumă, că dacă i se întâmplă ceva, vrea să se odihnească pentru vecie acolo unde se născuse, printre nisipurile dogoritoare, fiindcă aici e prea frig. Dorinţa i-a fost îndeplinită. Anul acesta, probabil, globurile din crenguţa de brad nu vor mai străluci în geamul prăvăliei. Şi, de fapt, parcă nici sărbătorile nu vor mai fi cum au fost. (Dragoş CIOCĂZAN)