Să râdem cu Stan şi Dan

Domnul doctor şi-a scos cravata şi batista din buzunarul de la piept, a azvârlit cât colo stetoscopul şi s-a plimbat cu metroul, un fel de dihanie a cărei înfăţişare i-a dat ceva de gândit, dar n-a avut ce face. Vrei să fii staroste, te faci frate cu trenul galben fără cai, să vadă bucureştenii cum te dai peste cap de dragul lor. Vizibil încurcat, stingher, stângaci a provocat cea mai mare catastrofă de imagine care i se putea întâmpla: odată urcat în trenuleţ, şi-a aţintit privirile asupra hărţii reţelei subterane bucureştene, demonstrând din tot preaplinul că, probabil, era pentru prima oară când se urca într-un atât de exotic mijloc de transport şi nu ştia exact pe unde se află. Până la urmă, sfătuit de vajnicii consilieri ai domniei sale, s-a aşezat cuminte pe un scaun, singur, la mare distanţă de ceilalţi călători, nu am înţeles de ce fiindcă pandemia, câtă şi cum o fi fost, s-a terminat de mult.

Alternative ar mai fi. Un domn dintr-o organizaţie ai cărei membri se laudă cu multă şcoală şi cu diplome, spun domniile lor, obţinute „pe bune” ca urmare a unor şcoli de vară absolvite cu coroniţă şi premii în diplome printate la copy center, ne comunică scurt şi concis că un alt candidat, susţinut de domnia sa, va beneficia de acţiuni de „propagandaj” de „mare amploare”. Trec peste primul cuvânt a cărui semnificaţie nu o cunosc, evident din cauza gravelor mele lacune, amintindu-i, totuşi, distinsului politician că amploarea nu poate fi altfel decât mare, adică, de fapt, ceva de amploare este ceva foarte, foarte mare, nu ştiu cum să mă fac mai bine înţeles. Sigur, preopinentul are motive întemeiate; în urmă cu mai mulţi ani, a plecat într-o lume mai bună şi mai dreaptă, adică în ţări cu ceva mai mult asfalt şi cu apă curentă la baie, transmiţându-ne de acolo, constant, lecţii televizate pentru lucrătorii cu vorba, ceea ce l-a făcut, fără îndoială, să uite cum „se zice la asta, la voi, acolo”.

Şi mai sunt câţiva. Vreo doi băieţi simpatici, bine făcuţi şi siguri pe ei, dar fără vreo legătură cu treburile curente ale unei primării. Singura lor speranţă ar fi electoratul feminin în inimile căruia s-ar putea naşte un palid fior, cu o condiţie: cei doi să încerce să tacă, şi asta cât mai des posibil. O doamnă uşor nevrotică, hotărâtă să facă dreptate cu barda, se alătură veselului alai, din păcate în acelaşi context creat în jurul vorbelor aruncate în vânt, al scandalurilor terminate cu autobaricadări în frizerii de cartier.

I-am lăsat intenţionat la urmă pe cei doi candidaţi din fruntea tuturor sondajelor, mai mult sau mai puţin riguroase. Ambii sunt favoriţi, în toată puterea cuvântului. Primul, cunoscut sub numele unui personaj de western-spaghetti din anii şaptezeci, are ceva realizări în spate, dublate de o îndelungată experienţă. Omul e implicat social, se plimbă în voie pe străzi, nu are o problemă cu comunicarea, împarte zâmbete şi dojeni, înfulecă parizer şi crapă ceapa cu pumnul, inspectează magazine, binecuvântează asfaltări. Se bucură de renumele unui luptător cu răul, mereu de partea celor mulţi. Poartă tot timpul cu el o staţie radio prin care împrăştie ordine, porunci, desfiinţează parcări. Cumpără leuştean de la băbuţe. E al cetăţii.

Celălalt candidat are norocul (sau ghinionul) de a fi primarul în funcţie. Captiv în meandrele geometriei variabile de partid, matematicianul a demonstrat că teoremele pot fi „demonstrate” şi aplicate nu neapărat pe Terra, vreau să zic în Bucureşti, ci mai degrabă pe Marte, şi asta mergând, neapărat, pe bicicletă. Lasă impresia că este tot timpul cu capul în nori. În ultimele două săptămâni nu a făcut altceva decât să respecte cu sfinţenie cutumele legate de îngrăşarea porcului în ajun: s-a strecurat printre conductele de termoficare taman în crucea nopţii, a asfaltat, a tuns iarba, a plantat flori şi a vopsit băncuţe, a reparat stâlpi, a cumpărat troleibuze noi, a igienizat lacuri. De ce acum, în al doisprezecelea ceas, nu are sens să ne întrebăm. Toţi fac parte din ciclul de filme „Să râdem cu…”. Şi am râde, cu poftă chiar, dacă n-am face duşuri reci, n-am tremura în case, n-am căuta cu orele un loc de parcare şi, mai ales, dacă nu am plăti o poală de bani pentru toate astea. (Dragoş CIOCĂZAN)