Să nu-l înrolăm pe Dragobete!

Azi e Dragobetele! Ce frumoase ne sunt tradiţiile! Şi totuşi… Mi-e teamă să vreau ca realitatea să se muleze pe gândurile mele. Gândurile, aţi remarcat, sunt independente, nici nu le pasă de ce simţim. Ele umblă hai-hui, pe unde nu te aştepţi, prin cotloane prăfuite ale sentimentelor, prin arhiva neprimenită a întâmplărilor…Nu le stăpânim, doar le mai întârziem în vreo faptă sau o iubire. Nu ştiu cum e mai corect: eram eu cu gândurile mele sau erau gândurile mele cu mine. Dumneavoastră ştiţi? Pentru că suntem un popor creativ, devenim chiar eroici atunci când ne ajunge cuţitul la os. Până la momentul „încrizat”, asistăm ca la teatru ignorând, cu un surâs ironic, mişcările, cum s-au râşnit, s-au cernut, s-au amestecat, s-au infectat, s-au prăjit, s-au răscopt „actorii”, cum şi-au /îşi schimbă măştile, care între ei, care de la alţii… Fără să le tulburăm confortul, ne-am pus imaginaţia la lucru şi le-am oferit prilejul să se scuze, să ne arate, mieros, că noi greşim.

Oamenii din stradă, şi cred că toţi suntem în stradă!, chiar dacă suntem împărţiţi, exprimă cu toţii, dar din experienţe distincte, nivel de cultură civică divergent uneori, nivel de trai diferit, aceeaşi dorinţă de a ieşi din marasmul inepuizabilei tranziţii şi de a păşi pe teren solid, curat, într-o atmosferă neviciată de minciună, hoţie, ură… Din nefericire, încă mulţi vor să ne convingă că „Maria mulge vaca şi-n apă se vede invers!” Eu cred că jocul de cuvinte iscusite a trecut.

Ce avem noi aici?! Noi, aici, avem o ţară locuită de intelectuali rasaţi, de intelectuali, de oameni cu carte, de oameni cu şcoală, de semidocţi, de sfertodocţi, de analfabeţi cu şcoală şi analfabeţi fără şcoală. De oameni buni şi oameni răi. De meseriaşi şi de cârpaci. De introvertiţi şi extrovertiţi. De bogaţi şi de sărăci. De patrioţi, de naţionalişti, de europenişti, de mondialişti. De bolnavi şi de sănătoşi. De ţărani şi de orăşeni. De angajaţi, de şomeri şi de oameni fără ocupaţie…De oameni harnici şi de oameni leneşi. De oameni sinceri şi de mincinoşi. De credincioşi şi de atei. De altruişti şi egoişti… Peste tot este la fel. Ce ne deosebeşte? Noi suntem în toate „cei mai!”. Ne suntem suficienţi. Şi-atunci?! Şi-atunci unii mai abili ca noi – dintre noi sau de oriunde, pricepând ei cum stă treaba, ne dau de comparat şi de (auto)liniştit. Şi iese la vedere însuşirea de artizani ai unor scenarii care se succed atât de rapid, încât să nu ajungem la vreo rezolvare a neajunsului anterior. Se acoperă cel vechi, lăsând o codiţă pentru reluare, la un răstimp, cu mai mult talent. Deci, ce avem noi aici? Noi, aici, avem o ţară! Ea este locuită. Dar dacă nu ne-o asumăm, dacă nu o iubim şi dacă nu ne iubim, dacă nu vom înţelege că SUNTEM, nu cei mai, nu mai decât, nu extrem de…, că aici este locul nostru, în care sperăm să trăim noi şi să trăiască sau să se întoarcă acum şi/sau mâine urmaşii noştri, dacă nu ne suflecăm mânecile şi nu ne apucăm de treabă, vom continua să brodăm la scenarii science fiction, vom visa la rachete în timp ce ne dotăm cu tunuri de lemn şi aşteptăm ordine de încorporare…

…Azi este Dragobetele. Zeul IUBIRII la români. Despre el am vrut să scriu. Dar gândurile mele sunt independente! Ale dumneavoastră?! (Mioara VERGU-IORDACHE)