Să iubim Dragobetele! Dragobetele sărută fetele.

Vine, vine primăvara!

Nu aţi uitat de Dragobete?! În lumea satului românesc, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului Zile şi mituri, Dragobete era sărbătorit pe 24 şi 28 februarie sau pe 1 şi 25 martie. Dragobete marca simbolic şi începutul primăverii. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat cu Cupidon sau Eros. Un alt nume al fiului Dochiei era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ, care le făcea pe fete să-şi piardă minţile. Tradiţia spune că Maica Precista, după ce acesta a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările, l-a transformat în planta numită năvalnic. Şi multe, multe alte poveşti!

Fie că este sărbătoare precreştină, dacică, de origine slavă sau creştină, Dragobete este sărbătoarea dragostei şi a primăverii la români. Interesant este că a fost „scos de la naftalină” abia după 1990, dată de la care în România a fost adoptată (agresiv) data de 14 februarie ca zi a îndrăgostiţilor, a dragostei, Valentine’s Day.

Simeon Florea Marian, în Sărbătorile la români (1898-1901, reeditare din 1994), scrie că „în mai multe comune din Muntenia” şi mai ales în Oltenia, sărbătoarea creştină Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul (din 23 februarie) „se numeşte Dragobete”. După credinţa poporului, aceasta este ziua în care toate păsările şi animalele se împerechează. „Dragobetele, în aceste părţi, este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieţii şi fetele au deci credinţă nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi în tot timpul anului”. Lingvistul Rodica Zafiu leagă existenţa Dragobetelui mai mult de etimologia numelui decât de existenţa mitului. Astfel, numele sărbătorii din 24 februarie pare legată de adaptarea dificilă în vorbirea populară a denumirii din slava veche a sărbătorii religioase din 24 februarie, Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul: glavobreatenie. „E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag şi prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, zeul s-a născut pornind de la un nume”. Totuşi, revine şi spune că e şi mai probabil ca în obiceiurile legate de această zi să se fi amestecat mai multe tradiţii precreştine, legate de începutul primăverii (de unde şi alte denumiri populare ale sărbătorii: Cap de primăvară, Cap de vară); chiar datele de celebrare variază (poate urmând rituri mai vechi, dar poate şi din cauza diferenţelor dintre calendarul „pe stil vechi” şi cel gregorian).

Logodnicul de primăvară este soţul Drăgaicei. Pare să o confirme chiar ziua de celebrare: Dragobetele – pe 24 februarie, la perioada însămânţatului sau a începerii primăverii agricole, Drăgaica – pe 24 iunie, în preajma solstiţiului de vară, când încep roadele să se coacă. Practic, Dragobetele este sărbătorit de români atunci când, pentru animalele sălbatice şi domestice, începe perioada rutului. Mult timp, ziua de 3 martie era ţinută de români drept sărbătoarea capului de primăvară, data la care se logodesc păsările cerului şi cele domestice.

Ion Ghinoiu, în Obiceiuri populare de peste an – Dicţionar (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în acelaşi sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile româneşti”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”. Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia şi cumnat cu eroul vegeta-ţional Lăzărică”.

Romulus Vulcănescu, în Mitologia română (din 1985), îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos şi bun”. Este menţionată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”. Au-torul l-a descris ca fiind „o fiinţă, parte omenească şi parte îngerească, un june frumos şi nemuritor, care umblă în lume ca şi Sântoaderii şi Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme şi fărădelegi”. A fost prezentat în aceeaşi lucrare şi ca „zeul dragostei şi al bunei dispoziţii; de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii. El este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet”.

Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de Dragomir, cunoscut ca un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi, dar reprezintă, de asemenea, şi o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea de primăvară. Cioban sau fiu al Babei Dochia, Dragobetele pare, iniţial, o sărbătoare păgână a rutului şi a primăverii. Ritul de Dragobete presupune exact aceleaşi etape din timpul oficierii unei logodne: tinerii şi tinerele se aşezau în cete separate şi culegeau flori sau adunau vreascuri. La prânz urma perioada de zburătorire: se cobora în goana din pădure sau de pe deal până în sat, fiecare băiat urmărind fata preferată. Dacă o prindea, avea voie fie să o sărute, fie să o îmbrăţişeze pentru prima dată în văzul lumii. Bogdan Petriceicu Haşdeu descoperise chiar un document care atesta că sărbătoarea Dragobetelui avea loc pe 1 martie.

Forma Dragobete are o terminaţie în care se recunoaşte sufixul -ete, tipic zonei în care a fost atestată cel mai mult sărbătoarea: Oltenia şi vestul Munteniei. Sufixul regional şi popular apare în substantive masculine comune – boblete, carcalete, jarcalete, juvete, oblete, în nume de familie şi porecle. Sufixul are o anume afinitate cu termenii peiorativi – nătăflete, motoflete, tontolete – şi unele derivate care îl cuprind, preluate de limbajul familiar-argotic, după cum precizează Rodica Zafiu. Totuşi, să nu uităm că dragostea în fază incipientă, până a se ajunge la actul sacru al căsătoriei, are în poezia populară un aspect preponderent ludic. Dac-ai şti, dac-ai cunoaşte/dragostea de und-se naşte!/ De la gâtul cu mărgele/ de la sân cu drăgănele/ juca-s-ar neica cu ele/ ca cu două floricele.

În plus, zânele care ocrotesc dragostea sunt mult mai cunoscute şi respectate decât … „zânii”. O făptură mitică benefică de sex masculin nu putea fi luată prea în serios de popor şi aici putem găsi şi originea sufixului peiorativ ete. Mitologia românească a preferat să celebreze femininul, atunci când a fost vorba de magic absolut, de supranatural (zânele, soarta, pasărea sufletului, Baba Dochia etc), şi masculinul benefic, când a fost vorba de eroi cosmici sau civilizatori (Ciobănaşul, Harap Alb, Meşterul Manole, Făt-Frumos etc). Cu atât mai mult cu cât Dragobete este una dintre sărbătorile româneşti caracterizate prin voie bună, râsete şi glume. De altfel, cât de serios poate fi un „zân” înfăţişat ca un bărbat chipeş, dar cam afemeiat, care umblă doar după sărutările fetelor şi femeilor?

• În această zi, oamenii mai în vârstă trebuiau să aibă grijă de toate animalele din ogradă, dar şi de păsările cerului. •Nu se sacrificau animale pentru că, astfel, s-ar fi stricat rostul împerecherilor. •Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul. • Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. •Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul. • Nu ai voie nici să plângi în ziua de Dragobete. Se spune că lacrimile care curg în această zi sunt aducătoare de necazuri şi supărări în lunile care vor urma. •Tinerii trebuie să glumească şi să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită. •În această zi, nu se coase şi nu se lucrează la câmp şi se face curăţenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor. • În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară. • În dimineaţa de Dragobete, la ţară, fetele se îmbracă frumos şi pornesc prin văi şi lunci, culegând primele flori ale primăverii, pe care urmează să le agaţe la icoane. Se spune că acest simplu gest te va păstra tânăr/ă şi va înlătura invidia şi gândurile rele îndreptate asupra ta. • Dacă, întâmplător, se nimerea să găsească şi fragi înfloriţi, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, în lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau: „Flori de fragă / Din luna lui Faur / La toată lumea să fiu dragă / Urăciunile să le desparţi.” •Florile uscate se aruncă pe o apă curgătoare în ziua de Sânziene, ca toate relele să plece la vale odată cu ele. • Flăcăii, strânşi în cete, şi fetele obişnuiau ca, în ziua de Dragobete, să îşi cresteze braţul, în formă de cruce, după care îşi suprapuneau tăieturile, devenind astfel fraţi, respectiv surori de cruce. • Fiecare tânăr avea grijă ca ziua de Dragobete să nu îl prindă fără pereche, ceea ce ar fi reprezentat un semn rău, prevestitor de singurătate pe întreg parcursul anului, până la următoarea zi de Dragobete. • Se mai credea că, în ziua de Dragobete, păsările nemigratoare se adună în stoluri, ciripesc, îşi aleg perechea şi încep să-şi construiască cuiburile.

Prilej de bucurie şi bunăstare, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român. Probabil că 24 februarie însemna, pentru omul arhaic, începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, păsările îşi caută cuiburi, iar omul participă şi el la bucuria naturii.