Să fii harnic și bun

Așa începea refrenul cântecului zânei din filmul Veronica, o producție care a marcat copilăria generației mele nedigitalizate. Mă surprind uneori fredonând această melodie sub dușul când mai rece, când mai cald, chiar și astăzi, la jumătate de secol de când l-am văzut la cinematograful din cartierul în care m-am născut. De ce păstrăm încă proaspete în minte astfel de lucruri? Pentru că erau, cred eu, oglinda unei epoci de oarecare deschidere, dar mai ales fiindcă nu aveau nimic din superficialitatea și efemeritatea faptelor și lucrurilor din zilele noastre, ceea ce le conferă perenitate.

Sunt amănunte pe care nu ți le poți scoate din minte atunci când ai fost contemporan cu oameni de legendă și, pe deasupra, martor al unor irepetabile evenimente. Nu voi uita niciodată ziua când am fost făcut pionier, 28 aprilie 1972. Nu râdeți și nu încercați să îmbrăcați ideologic această poveste. Festivitatea a avut loc la Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida din București, invitat special fiind Henri Coandă. L-am ascultat, emoționați, vorbindu-ne despre cât de important este să fim liberi și să ne alegem drumul în viață așa cum ne spune inima, așa cum ne-o cer înclinațiile și pasiunile date de destin. Șase luni mai târziu, marele savant se stingea și mă gândesc acum ce privilegiu am avut, ce minune a fost să îl pot vedea și auzi vorbindu-ne nouă, niște țânci.

De fapt, noi, cei născuți la începutul anilor ’60, am fost martorii unor evenimente pentru care, dacă n-ar fi atât de grăbiți, cei din generațiile mai tinere ar trebui să ne invidieze. Aselenizarea, lansarea primei stații spațiale (MIR), lansarea sondei spațiale Voyager, primele imagini transmise de Viking 1 de pe Marte, apariția internetului și a rețelelor de socializare (cu bunele și cu relele lor), clonarea reprezintă doar o mică parte a celor trăite „pe viu” de noi. Nu voi uita niciodată luna august a anului 1968, când am citit îngrijorarea și spaima în ochii părinților și bunicilor mei, cuibărit în brațele tatălui meu pierdut în uriașa mulțime strânsă în Piața Palatului, cu ochii ațintiți spre un celebru balcon devenit un reper al istoriei noastre. Nu am înțeles decât mult mai târziu că fusesem, iarăși, martorul unui irepetabil moment. Apoi au fost inundații nemaivăzute, un cutremur catastrofal și un incident nuclear. Poate că atunci, în zilele acelea cumplite, am învățat ce înseamnă solidaritatea, iubirea de aproape, nesomnul, veghea, simplitatea și profunzimea gestului de a oferi jumătate din bucata ta de pâine unui semen de-al tău aflat în dificultate.

Și îmi mai amintesc cât de mult citeam și cât de liber mă simțeam făcând asta. Îi aud pe unii tânguindu-se astăzi că nu ar fi liberi. Le spun că libertatea nu îți este oferită prin lege, pe tavă, ci este o stare pe care o capeți atunci când te naști, este în tine, trebuie doar să o faci să crească, să te cuprindă. Nu poți fi liber dacă aștepți să-ți confirme cineva asta. Există oameni trăitori în cele mai libere țări de pe pământ, care se simt prizonierii propriei neputințe de a rupe lanțurile făurite de imposibilitatea de a pricepe ce anume te poate descătușa.

Și îmi mai amintesc că i-am văzut și auzit la televizor sau în public pe Cella Delavrancea, Lena Costante, Grigore Moisil, Eugen Pora, Elie Carafoli, Solomon Marcus, Alexandru Surdu, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Tiberiu Brediceanu, Iosif Conta, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, că soarta mi-a îngăduit să îi cunosc personal, unii dintre ei oferindu-mi prietenia lor, pe Horia Bernea, Constantin Lucaci, Florica Ioan, Constantin Blendea, Dinu Săraru, Zaharia Stancu. Și, nu în ultimul rând, trebuie să-i amintesc pe toți profesorii mei, oameni a căror conduită morală și ținută intelectuală au modelat o generație care altfel s-ar fi topit în anonimat.

Tuturor acestor oameni, eu și generația din care fac parte le datorăm tot ceea ce suntem astăzi. Norocul de a fi „apucat” acele vremuri este, cu siguranță, un dar al Cerului. Așa am devenit „harnici și buni” cei mai mulți dintre noi. Poate că asta ne face să părem stingheri în lumea de astăzi. Ceea ce nu trebuie însă să ne permitem vreodată este blazarea, aerul superior, disprețul. Ar însemna să îi dezamăgim pe cei care ne-au format. Sunt sigur că fiecare generație își va găsi calea, cu sau fără digitalizare. E legea firii. (Dragoş CIOCĂZAN)