Să construim construcţii

Un candidat cu mari şanse la câştigarea fotoliului de primar al Capitalei ne anunţă, într-un recent interviu, că domnia sa „va construi construcţii”. Bine că vom construi ceva. În definitiv, omul nu se pregăteşte să devină membru al Academiei Române, Secţia de Filologie şi Literatură, ci ocupantul celui mai important birou al unei instituţii în care se vorbeşte mult şi se face puţin. Sau, mă rog, tocmai de-asta ar trebui să fie mai bine instruit pentru tirade sforăitoare, că la prea multe fapte nu ne aşteptăm. Aş fi trecut cu vederea derapajul respectiv, pentru că, oricum, niciun politician nu excelează la capitolul vorbe corect rostite, numai că personajul atacă nemilos concurenţa, pe care o consideră formată „din analfabeţi funcţional”. Povestea cu bârna din propriul ochi e veche şi nemuritoare, dar când o trăim în fiecare zi devine sâcâitoare şi obositor de plictisitoare.
Mergând pe logica eroului nostru, ceilalţi candidaţi sunt nepotriviţi demnităţii de edil-şef pentru că, spun gurile rele, ar „planta plante”, „ar fugi în fugă” (de răspundere) şi, pe deasupra, ar „procesa procese” aşa cum face şi distinsul personaj despre care, în stânjenitoarea noastră postură de alegători hăbăuci, am aflat cum că ar fi fascinat de mirosul, atmosfera şi foşnetul dosarelor din sălile de tribunal. Activitate foarte profitabilă doar pentru „catindat”, înzestrat cu un spirit civic ceva de speriat, mai puţin pentru noi, ceilalţi, care de vreo treizeci de ani aşteptăm să avem o centură ocolitoare potrivită secolului XXI, spitale noi, străzi mai curate, servicii publice decente şi mai puţină birocraţie. Dar nu le avem, ceea ce ne face demni de râsul curcilor Europei. Şi nu le avem pentru că aproape toate proiectele se blochează într-un punct mort. Şi rămân înţepenite până când un judecător
milos şi cu capul pe umeri se prinde despre ce e
vorba, clasează cauza şi ne dă voie să „construim construcţii”.
Altfel, dacă e vorba despre „construirea unor construcţii” din finanţarea cărora o parte se scurge în buzunarul contestatarilor de serviciu, nimeni nu mai are nimic de spus. Aşa au apărut şirurile de borduri duble sau triple, zecile de fântâni arteziene, rondurile cu panseluţe a 100 de lei răsadul sau autobuzele turceşti, desigur mult mai europene decât cele fabricate în ţară. Şi tot aşa, un edil isteţ a aşezat nu altundeva, ci pe aleea care străjuieşte Curtea Veche, un şir de bănci pe care scrie mare „Sultan”, făcând un lung şir de voievozi români să se răsucească în cripte.
Ce ar mai fi de adăugat? Nu mare lucru. N-ar fi rău, însă, să ne apucăm să construim nu neapărat „construcţii”, dar ceva durabil, profund, care să rămână dincolo de orgoliile şi puseurile infantil-agramate ale unor efemere personaje, care, dacă n-ar fi hilare, ar putea trece drept alternative viabile. (Dragoş CIOCĂZAN)