S.U.A., U.E. şi-alţi viteji bagă spaima în chineji!

În anul în care vedeam lumina zilei, oamenilor încă le mai răsuna în urechi celebra zicere proletcultistă. Doar că din temutul trinom rămăsese numai un singur combatant, Ana şi Luca dispărând în sinistra moară de tocat vieţi şi destine, pe care ei înşişi o inventaseră spre spaima „burghejilor”. Lucrurile s-au liniştit apoi, viaţa reintrând într-o oarecare normalitate, însă povestea cu groapa săpată altuia continuă şi astăzi, alimentată de aroganţa şi superficialitatea puerilă a unor lideri politici.

De peste ocean vin veşti îngrijorătoare şi cuvinte aspre, rostite pe un ton războinic, dublate de atitudini periculos de asemănătoare iscate aici, mai aproape de noi, în asociaţia de state europene din care ne mândrim că facem parte. Conflictul economic al lumii occidentale cu China tinde spre zone de o alarmantă beligeranţă. Războiul rece generat de dificultăţile economice şi de criza care stă să izbucnească pare să se încingă, apropiindu-se de nivelul „cald spre fierbinte”. Nicio minte limpede de pe planetă nu-şi doreşte o nouă conflagraţie mondială, în înţelesul clasic al termenului, însă declinul economic din motive pandemice naşte o agitaţie agresivă, trecută de mult de limitele obişnuitelor intrigi diplomatice.

Incapacitatea unor state de a gestiona situaţia internă provocată de şocul epidemiei, alături de refuzul de a-şi recunoaşte propriul eşec au condus, în mod natural, la căutarea ţapului ispăşitor. În acest caz, China. Există însă o problemă majoră: economiile statelor dezvoltate şi bunăstarea cetăţenilor lor depind covârşitor de economia chineză. Pe urmă, marele stat asiatic nu e tocmai victima perfectă, pentru că vorbim despre a doua economie a lumii şi, mai nou, a treia putere militară. Fără semifabricatele, bunurile de consum, produsele alimentare şi materiile prime din China nicio economie occidentală nu poate rezista mai mult de un an. Motivul este simplu: costurile uriaşe implicate dacă aceleaşi produse s-ar fabrica în SUA sau în statele din vestul Europei, ceea ce le-ar face aproape inaccesibile consumatorilor. Ca să nu mai vorbim despre împrumuturile uriaşe acordate de statul chinez, în ultimii zece ani, tocmai acestor state.

A te răţoi la China, în aceste condiţii, înseamnă sinucidere economică fără drept de apel, adică un fel de tăiere a crăcii de sub propriul dos, în timp ce râzi în hohote de propria-ţi prostie. Înainte de a încerca să bage spaima în „chineji”, care nu par deloc speriaţi, ci tratează lucrurile cu obişnuita linişte orientală, ar trebui ca liderii importanţi ai planetei să se calmeze puţin şi să-şi actualizeze modul de a gândi, depăşind atitudinile insurgente tipice anilor 50. (Dragoş CIOCĂZAN)