S-a stricat antena

Ne ajung la urechi nişte ştiri alarmante. Alarmante pentru noi, fiindcă pe politicienii noştri fenomenul i-a prins cu televizorul închis. Sau defect. De fapt, erau foarte ocupaţi: îşi dădeau, reciproc, laicuri pe Tik Tok sau alte de-astea. Se felicitau, se linguşeau, se lăudau unii pe alţii îmbătaţi cu apa rece a lipsei de viziune şi a informaţiilor vitale în vremurile complicate prin care trecem. Se ocupau cu orice altceva mai puţin cu situaţia tensionată despre care vorbeşte toată lumea, ca în zicala aceea deocheată: Nu ştie bărbatul ce ştie tot satul. Satul urlă, ei zâmbesc şi se felicită, senini şi desprinşi de realitate, pentru nişte performanţe existente doar sub formă de mâzgăleli pe hârtiile din birourile lor. Că realitatea îi contrazice vehement, nu mai contează: e propagandă, manipulare, rea voinţă, actori statali misterioşi. Senzaţia e că s-a răsturnat hybrid-ul cu proşti. Că de căruţă am rămas. De mult. Nu specific în ce oraş fiindcă nu e important acum, droşca nu mai are roţi şi ne dăm de-a dura cu sania pe asfaltul ignoranţei. S-a întâmplat un lucru destul de grav, din punct de vedere al apărării statului. Era de aşteptat într-o lume în care priorităţile marilor puteri (şi nu numai) se schimbă, centrul de greutate migrează spre alte zone, vechile alianţe devin butaforie, iar aşa-zisele parteneriate strategice, cu articolul lor 5 cu tot, mult trâmbiţate până la răguşeală, se transformă în praful de pe toba geopoliticii. E vorba de interese economice, militare, de strategii noi pentru a pune mâna pe resurse, iar ai noştri merg pe acelaşi fir narativ păgubos, luându-şi informaţiile din aceleaşi surse autoalimentate cu date triumfaliste şi fantasmagorii de mahala. E ca pe vremuri: erai liber să te informezi, dar nu era totuna să-ţi iei informaţiile din „Scînteia” sau de la Europa Liberă. Astăzi e la fel, mergi pe firul propagandei până începi şi tu să crezi în ea. Adică în cele mai năstruşnice şi stupide minciuni de care s-ar jena până şi autorii de articole publicate în „Era Socialistă”, „Munca de partid” sau „Tânărul leninist”.

De ce se supără partenerii pe noi? Încercaţi să intraţi în logica, să zicem, americană. Pentru cei de peste ocean, teoria şi practica alegerilor e simplă, pentru noi e diferită şi lipsită de probe. Nu suntem în stare să compunem trei fraze prin care să explicăm, cu dovezi irefutabile, ce s-a întâmplat. Sau de ce numim într-o funcţie publică o persoană – cu merite absolut incontestabile în societatea civilă, fără îndoială un om excepţional, empatic şi plin de calităţi, dar nu asta contează acum – care califică drept „golani” două persoane aflate în vârful ierarhiei celui mai puternic stat de pe glob. Sau de ce avem miniştri de o jalnică mediocritate, cu studii neterminate, asta fiind în mod clar o vulnerabilitate majoră. Şi atunci, nu trebuie să ne mirăm că suntem lăsaţi în bătaia vântului. Nu e vorba că am fost vânduţi, părăsiţi, nedreptăţiţi, teoria asta nu mai ţine. Problema e că suntem nesustenabili economic, militar, politic prin cei care ne conduc. Iar asta e o altă vulnerabilitate, una care creează nu o breşă, ci o prăpastie, fiindcă ne face rău nouă şi partenerilor sătui să ne tot ducă de mână. În jurul nostru se conturează noi alianţe, noi oportunităţi, totul se reconfigurează, iar noi vorbim despre iluzorii „umbrele” care, iată, s-au închis. Ce le putem recomanda acestor personaje? Poate să caşte mai bine urechile şi ochii sau, că tot le place la televizor, să urce antena pe bloc şi s-o sucească până prind programe străine. Merge şi cu un lighean, din acela cu ajutorul căruia prindeam bulgarii, ruşii şi sârbii pe vremuri – mă rog, în contextul actual, nu ne prea ajută niciuna dintre variante, dar putem încerca, dacă din partea ailaltă n-avem semnal. Adică semnalul vine, dar noi nu îl captăm fiindcă avem antenele pleoştite. Sau pline de porumbei şi ciori. Acum înţeleg campania de împuşcare a bietelor zburătoare, uite, din cauza lor nu auzim ce tot strigă ăia la noi. Reparaţi antena, oameni buni, altfel, într-o zi ploioasă, ne vom trezi cu „actorul statal” la poartă şi, cum umbrela s-a închis, o să ne udăm până la piele şi o să ne ia cu friguri. (Dragoş CIOCĂZAN)