S-a deschis Muzeul Oalelor de Pisc!

Pe 18 februarie 2021, echipa Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Ilfov s-a deplasat în comuna Ciolpani, satul Piscu, unde s-a ridicat, după multe planuri şi eforturi conjugate, Muzeul Oalelor de Pisc sau Muzeul – Atelier – Şcoală din inima vechiului sat de olari, Piscu. Deschiderea oficială a Muzeului – Atelier – Şcoală de la Piscu a fost un moment aşteptat în întreaga comunitate locală şi nu numai. În aceste vremuri de pandemie a fost un eveniment restrâns, la care au fost invitaţi doar reprezentanţii celor mai importanţi sponsori şi susţinători ai proiectului: Kaufland care este sponsor principal, Administraţia Fondului Cultural Naţional, Kronospan, Ministerul Culturii, Ordinul Arhitecţilor din România, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Ilfov şi alte entităţi care au sprijinit de-a lungul timpului acest proiect unic.

Ideea necesităţii apariţiei unui muzeu local începe de fapt undeva departe în timp, pentru că, aici, de sute de ani, s-a modelat olărie tradiţională, ţărănească. Piscu este un sat care „a trăit” din acest meşteşug până recent. Încă mai sunt trei meşteri în sat care lucrează ocazional, ceea ce nu se mai întâmplă în niciun alt sat din apropierea Capitalei noastre.

Prin anii ‘50 ai secolului trecut erau peste 200 de gospodării de olari şi satul „dădea gata”, în fiecare an, sute de mii de oale, care se răspândeau în toată câmpia Munteniei şi făceau mesele tuturor frumoase şi gustoase. Olăria aceasta ţărănească a intrat în declin odată cu apariţia veselei industriale şi meşteşugul a pierdut piaţa, încetul cu încetul. În anii ’80 mai erau totuşi 80 de olari la Pisc. În anul 2006, când am venit noi şi am început să trăim în acest sat, mai erau opt olari şi, iată, în 2021 mai sunt trei olari. Cine ştie ce va fi peste cinci ani, zece ani. Noi am ajuns în sat cu un profil mai aparte, dar care s-a potrivit foarte bine cu acest specific de patrimoniu cultural puternic al satului, pe care l-am descoperit la rândul nostru. Ne-am bucurat să îl punem în valoare an de an, şi să ajungem, iată, în al şaisprezecelea an de trăit şi lucrat pentru patrimoniul de la Piscu, să inaugurăm un astfel de spaţiu care, indiferent de mersul lucrurilor în ceea ce priveşte producţia de ceramică tradiţională, va rămâne un martor al faptului că aici s-a olărit. Este un prilej de a se descoperi acest meşteşug şi o invitaţie la creativitate şi la a privi în trecut ­într-un mod care să ne aducă un plus de valoare în prezent şi în viitor”, afirmă Adriana Scripcariu, istoric de artă şi coordonator de proiecte al Şcolii de la Piscu, prima şcoală primară cu specific de patrimoniu din România.

Muzeul de la Piscu a luat naştere printr-un lanţ succesiv de donaţii, susţinut de inimile calde ale multor persoane, familii, colecţionari şi instituţii care susţin ştiinţa, cultura şi artele frumoase. În septembrie 2019 am început să construim. Au început să apară tot felul de miracole, întâlniri cu tot felul de oameni care au pus cât au putut şi s-a creat un efort comun. Pentru noi este o mare satisfacţie pentru că ne-am împrietenit cu mulţi oameni, avem mulţi simpatizanţi şi ne-a fost din ce în ce mai uşor către final. Mai sunt încă lucruri de făcut, finisaje. Acum lucrăm la curte., spune sculptorul Virgil Scripcariu, unul dintre fondatorii Şcolii-Muzeu de la Piscu.

Cei care vor să îşi cunoască cu adevărat judeţul, cei pasionaţi de arta plastică, de meşteşugul ancestral al olăritului, pot face acum o călătorie reală prin această lume fascinantă. Ei pot admira colecţiile de căni, bărdace, oale, ulcele, străchini, blide, ulcioare, vase, expoziţii fotografice şi plastice, material video prezentat pe monitoare şi multe alte lucruri
şi lucrări care se evidenţiază prin originalitate şi îmbogăţesc repertoriul decorativ şi cromatic al patrimoniului cultural. Oameni dăruiţi pentru artă şi frumos, artiştii Adriana şi Virgil Scripcariu şi întreaga lor familie, cu copii şi prieteni, au reuşit să readucă la viaţă la Piscu istoria vechii vetre de olari, cu atmosfera şi lumea acelor timpuri odată crezută pierdută.

Născut, aşadar, din dorinţa familiei de artişti Scripcariu de a lăsa generaţiilor următoare o moştenire artistică inestimabilă, Muzeul – Atelier – Şcoală de la Piscu atrage astăzi privirile admiratorilor, în primul rând prin arhitectura uimitoare, care îmbină o diversitate de elemente naturale. Proiectul clădirii este semnat de arhitectul Cosmin Pavel. Pe pământ natural se ridică „adăpostul” muzeal creat din lemn şi sticlă; lemn pentru căldură şi simplitate, sticlă pentru transparenţă şi sinceritate. La parter este colecţia de ceramică din spaţiul românesc, iar la etaj este zona dedicată memoriei satului. Oalele expuse la etaj au pe fundal spătare de strane bisericeşti de la biserica veche din sat, martore ale miilor de slujbe şi purificate de gândurile bune. Pavimentul muzeului este constituit din ţigle de acoperiş aduse dintr-un sat din Braşov, făcute la anul 1900. Muzeul deţine şi o presă de gravură de la sfârşitul secolului al XIX-lea adusă de la Viena, din Austria, plus o expoziţie de fotografie a celebrului fotograf englez, Barry Lewies. Coloana principală a clădirii – muzeu este o parte a unui trunchi uriaş de copac „sălbatic” din vechii Codrii ai Vlăsiei ce a fost recuperat din apele lacului aflat lângă Mănăstirea Ţigăneşti. O parte coloană către cer, o parte mare masă plată expoziţională… În mai toate satele vlahilor aromâni din Grecia sau ale timocenilor se află în centrul comunităţii un arbore mare, unde se adunau bătrânii sau, la nevoie, „judeţul”. Acesta este Pomul Vieţii, simbolul arborelui genealogic, iar pe fiecare ramură a sa există oamenii – frunze. Anual frunzele răsar şi cresc, iar apoi se scutură şi ajung în pământ; dar la primăvară ele iar o să răsară… cam aşa este şi cu ideea de nemurire a strămoşilor noştri. Noi revenim la viaţă şi cumva ne reamintim de fostele cicluri prin care am mai trecut, de talentele noastre, de fricile noastre, de simpatii şi antipatii, de sentimente, de iubiri… De aceea este bine să ducem o viaţă echilibrată, atât personală, cât şi socială, pentru că „roata vieţii se întoarce”. Acest trunchi – coloană, acest copac „vlasian” (vlahian) uriaş s-a „lăsat” descoperit spre a fi ridicat cu macaraua şi fixat în centrul amfiteatrului, acolo unde se vor desfăşura majoritatea activităţilor culturale din muzeu, aşa cum se întâmplă şi în satele Vlahiilor şi Româniilor de pe vârfurile tuturor munţilor Europei, acolo unde au mai rezistat. Pe ramurile imaginare ale acestui pom uriaş aflat central se întrevăd fructe – vase şi frunze – farfurii de lut, ce se ridică către lumină, către primăvară, către speranţă… 

Cei care vor să admire colecţiile din Muzeul – Atelier – Şcoală de la Piscu, trebuie să respecte măsurile de protecţie împotriva răspândirii noului coronavirus, ca în orice alt spaţiu. (George V. GRIGORE)