Rupte din viaţă. Cu dinţii.

Aceeaşi bună prietenă despre care v-am tot povestit mă îndeamnă, iarăşi, să scriu lucruri adevărate, rupte din viaţă, cum se spune, nu tot felul de fabule, parabole şi ghicitori. Adică să nu mă mai ascund în spatele eufemismelor şi metaforelor. Să zic ce am de zis. Altfel, îmi spune, rămân fără audienţă, că n-are nimeni timp de pierdut să-mi citească articolele cu caietul de decriptat coduri în faţă. Are dreptate. Doar că uneori mi-e greu să scriu aşa, direct, tot ceea ce-mi trece prin minte în legătură cu ceea ce văd. Nu că mi-ar fi frică de ce aş putea spune, trăim într-o ţară liberă, slavă Domnului, dar unele fapte, întâmplări, lucruri, poveşti sunt atât de greu de crezut, încât, părându-mi-se ireale, simt nevoia să le îmbrac într-o mantie căptuşită cu figuri de stil, astfel încât să mă conving pe mine şi să-i conving şi pe alţii că ceea ce zic este adevărul gol-goluţ, nu o invenţie de pamfletar răsuflat.

Şi pentru că orice lucru afirmat trebuie şi dovedit, că  de-asta suntem jurnalişti, o să încerc să exemplific. Bunăoară, aflu că preşedintele ţării s-a dus astăzi la serviciu cu bicicleta. Fără antemergători, fără sirene şi girofaruri, fără blocarea traficului, fără băieţii vânjoşi cu căştile înfundate (nu atât de) discret în urechi, flancând trotuarele. Acuma, pe bune, chiar aţi putea înghiţi aşa ceva? Ce aţi crede despre mine? Şi atunci, intervine povestea: mutăm totul în planul SF, inventăm un context, bicicleta devine cal înaripat, băieţii cu căşti nişte spiriduşi care ţopăie zglobii printre flori, iar protagonistul se transformă în personajul evident pozitiv al unui basm cu final fericit. E prea schematic? Aş! În felul acesta am scăpat de complicaţii de genul Te iei de ăla pentru că ţii cu celălalt, nimeni nu te mai poate acuza de nimic. Eventual doar de faptul că scrii prost.

Sau: ministrul Sănătăţii umblă cam peste tot fără mască. Sau: în curând vor ajunge în buget cele treizeci de miliarde pentru PNRR. Sau: preţul gazului natural şi al energiei electrice nu vor creşte în acest an. Sau: anul viitor se vor inaugura peste două sute de kilometri de autostradă din cei o mie pe care îi vom avea în scurt timp în total (din care vreo o sută patruzeci construiţi înainte de ’89). Sau: numărul paturilor ATI va ajunge la o mie şase sute. Sau, sau, sau… Cum să prezint realitatea, măreţia ei, succesele de zi cu zi, atât de maniheist, de tern, de palid? Cuvintele şi stereotipurile jurnalistice nu pot atinge nici măcar cu o floare aceste teme. Şi-apoi, repet, cine ar apleca urechea sau ochii la aşa ceva? Abia atunci aş deveni mai puţin credibil. Deci, apelez cu umilinţă la tot felul de subterfugii: maimuţici, zâne, corăbii plutind pe mări liniştite, metafore şi comparaţii hiperbolizante. Pentru că numai basmul, fabula pot descrie cu adevărat dimensiunile vremurilor pe care le trăim. Cu riscul de a deveni un fervent admirator al locurilor comune, voi scrie, totuşi, în continuare, în aceeaşi manieră, nu pentru a fugi de realitate, nici nu mă gândesc să o fac, ci pentru a face ca realitatea să devină digerabilă, în sensul realist şi nu tragic al cuvântului. Şi-am încălecat pe-o şa… (Dragoş CIOCĂZAN)