Rugăciunea inimii

Când mintea este în acord cu inima suntem împăcaţi, fericiţi, avem spor în toate, în activităţile fizice şi psihice, suntem productivi, iubitori, empatici. Şi ce perioadă poate fi mai bună pentru acest acord decât perioada sărbătorilor de iarnă, o perioadă lungă în calendar şi totuşi cam prea scurtă pentru noi. Încercăm în acest timp multe sentimente, exersăm empatia, iubirea, hărnicia, milostenia, modestia, zâmbetul, politeţea… Pentru că ştim că aşa se cuvine, aşa am fost învăţaţi. Este adevărat că ni se accentuează şi dorinţa de a cumpăra – uneori nesăbuit. Dar este minunat că se activează parcă şi măcar o parte a fiinţei noastre de creştini. Unii, desigur, au uitat sau nu au ştiut niciodată că la 25 decembrie sărbătorim data naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, cel jertfit pentru mântuirea noastră, cel căruia ne adresăm la nevoi şi la necaz cu „Rugăciunea inimii”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Şi se întâmplă miracole! Şi suntem scoşi din nevoi şi din necaz.
Şi Domnul nostru Iisus Hristos nu se arată supărat că un bătrânel simpatic, de cele mai multe ori gras, cu barbă şi plete albe, vine şi-i ia locul. Şi nu pare supărat că împodobim bradul, umplem masa de… Crăciun şi uităm să mulţumim pentru viaţă, pentru sănătate, pentru iubire, pentru bunăstare. Pentru că ni se cuvin. Jertfa Domnului, de la Naştere până la Urcarea la Cer a fost o suferinţă, o lecţie, o acceptare, de care nu ne aducem aminte decât atunci când dăm de greu.
Ar trebui ca mai ales atunci când ne este bine să fim recunoscători, să mulţumim. Poate că aşa ne-ar fi bine mai des, ne-am înţelege şi am accepta rostul şi rolul nostru pe pământ.
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. (Mioara VERGU-IORDACHE)