Există sărbători individuale şi sărbători colective. Mărţişorul este o sărbătoare colectivă. Dăruind şi/sau primind simbolul primăverii, ne împărtăşim cu bucurie. Pentru femei/mame, în special, Mărţişorul, care aduce aminte de apropiata Zi Internaţională a Femeii, percepută, la noi, mai ales ca Zi a Mamei, este un moment special, de o emoţie aparte, pentru că bijuteria talisman este simbol de iubire strâns legată cu şnur alb şi roşu. Iar „bijuteria” poate fi un ghiocel, o felicitare confecţionată de copil, sau orice altceva sensibil şi pur.
Dar, când îşi pierd din rostul lor, sărbătorile sunt triste. Tristă va fi, şi anul acesta, sărbătoarea Mărţişorului pentru peste o sută de mii de mame şi tot atâţia sau mai mulţi copii români! Mamele lor sunt plecate la muncă, în străinătate. Statistica este dureroasă. Cea mai mare parte a acestor femei sunt plecate pentru a le face mai bună viaţa copiilor. Este mai bună? Sunt fericiţi copiii lipsiţi de îmbrăţişarea mamei? Este bucurie în ochii copiilor lipsiţi de alint, de ceartă duioasă, de supărare şi împăcare? Nu sunt fericiţi. Şi, mai ales, aceste zile şi aceşti ani nu vor putea fi recuperaţi. Cum e mai bine? Săraci, dar împreună?! Mai puţin săraci, dar separaţi?! Evident, niciuna dintre aceste variante nu e bună.
Ce e de făcut? Şi care este următorul pas? De bine, de rău, acum încă mai sunt bunici care şi-au însuşit rolul de părinţi pentru încă o generaţie. Dar generaţiile viitoare? Cui îşi vor încredinţa copiii? Care este perspectiva? Avem speranţa că părinţii români nu vor mai fi obligaţi să plece în bejenie după o pâine? Nu mai albă. Ci doar o pâine. Ce facem noi aici pentru ca toţi copiii să ne fie sănătoşi, bine hrăniţi, educaţi, fericiţi? Cum îi pregătim noi, ca societate, pe ei, pe copii, să nu devină o nouă generaţie de emigranţi? Cui lăsăm sufletele copiilor?
Când ne pleacă fiii, rămâne matca, familia, şi avem speranţa că ei, copiii, se vor întoarce, pentru că-i aduce dragostea de părinţi. Când pleacă părinţii… În multe cazuri îşi iau şi copiii. Şi rămânem tot mai bătrâni şi mai trişti. În tradiţia noastră, la sfârşitul lunii martie, mărţişorul se agaţă într-un pom fructifer. Şi înfloresc livezile. Să ne imaginăm că părinţii sunt pomi… Se împuţinează livezile.
Dar să sperăm, să dăruim mărţişoare! Pentru că tradiţia spune că poartă noroc, ne apără de forţele răului, de îmbolnăviri, de deochi, de ghinion… Dragă mărţişorule, tu eşti puternic! Adu părinţii acasă! Fii sărbătoarea fericită, care ne dă speranţă! (Mioara Vergu-Iordache)