Rostul şi prostul

Prostia este o formă a absenţei de spirit, un soi de transmutaţie a lipsei de rost. După alţii, o formă de impostură. Înclin spre cea de-a doua variantă. Rostul prostului şi al prostiilor spuse sau făcute de el este complinitor: inteligenţa ar fi cu desăvârşire imposibilă în absenţa prostiei. Aşa cum răul nu poate exista decât în logica binelui, acesta din urmă fiind, practic, indefinibil în lipsa primului. Rostul lucrurilor, oricum a fost sau va fi acesta conturat şi teoretizat de gânditori, include demonstraţii şi, neapărat, exemple. Prostia este unul dintre aceste lucruri, inamovibil, inevitabil, caracterizat prin scindarea în varii categorii în funcţie de răul pe care, cu sau fără voie, îl poate aduce pe capul celorlalţi. Şi totuşi, „Nimeni nu scapă de episoade în care se comportă prosteşte. Toţi suntem proşti, dar mai proşti ca oamenii inteligenţi, foarte rar…”, vorba domnului Andrei Pleşu. Acum, pentru a fi corecţi până la capăt, trebuie să recunoaştem că maestrul are dreptate. Ce nu trebuie însă pierdut din vedere este că prostia poate fi gândită, premeditată (nu, nu e un oximoron). De multe ori, să faci pe prostul te ajută foarte mult, e ca o trambulină cu efecte amplificate. Dar asta e deja o artă. Despre prostia fără voie nu sunt multe de spus. Oricine poate scăpa printre dinţi o năzbâtie pe care, fără îndoială, o va regreta mai târziu, şi asta se poate întâmpla la supărare, în timpul stărilor de maximă iritare sau atunci când cazi victimă propriilor frustrări sau neputinţe. Cu prostul care gândeşte e mai complicat. În ceea ce îl priveşte, prostia este mai mult o formă de răutate şi îşi găseşte izvorul în invidie, în dezamăgiri, în inaccesibilitatea succesului. Problema e că respectivul nu e conştient de asta, nu înţelege. Cu alte cuvinte, prostul nu-şi găseşte rostul şi se comportă precum capra care suferă de scabie. Mina serioasă, tonul afectat, aerul doct fac parte din arsenal, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu înţelege diferenţa dintre un vibrato şi un sughiţ. Pe deasupra, este şi îngrozitor de superficial – devine furios şi agresiv când îşi dă seama că i-au scăpat amănunte importante sau că l-a luat gura pe dinainte, în schimb, se bucură ca un copil, bătând din palme, când câştigă păpuşele pufoase sau pălării de cowboy din carton după ce a tras cu puşca de jucărie la bâlciul din colţ. Nu pricepe, nu are habar, iar pentru a salva aparenţele are două posibilităţi: se fofilează sau se laudă cu succesele tale ca şi cum ar fi ale lui.

Îmi permit, cu voia dumneavoastră, o aserţiune riscantă şi îngrijorătoare: prostia e conservativă. Nu în sensul că nu are leac, ci pentru că suferă de perenitate. E precum buruienile îndărătnice. Îşi trage seva din lucruri mărunte, din delaţiuni, meschinării şi jocuri mici, din scorneli bine sau rău ticluite, nici nu mai contează pentru că – aşa cum ne demonstrează zilnic viaţa – un zvon devine credibil imediat ce a fost lansat, iar dezminţirile ulterioare nu fac decât să-l întărească. Ignoranţa vine la pachet. Bătaia de joc e ruptă din rai, la fel ca sora ei administrată cu parul sau cu cureaua smulsă de la betelie. Până şi cea mai puternică fortăreaţă poate ceda în faţa prostiei fiindcă există pericolul ca replica pe care o dai să fie prea complicată pentru cel căruia îi este destinată. Mai ales dacă persoana în cauză luptă cu propriile incertitudini, cu propria nesiguranţă. Cea mai mare greşeală a oamenilor deştepţi este că se feresc sau se tem să îi judece pe ceilalţi, de aici, o anumită stângăcie: prostia este considerată un fenomen punctual (şi aşa şi este de cele mai multe ori), numai că astfel este neglijată preocuparea pentru combaterea acesteia ca morb social. Ar putea fi vorba şi despre o anumită blazare, de un orgoliu de sorginte intelectuală, însă asta nu face răul mai mic. Turnul de fildeş nu e inexpugnabil şi nici etern. Oricât de solidă are temelia şi oricât de crenelat ar fi în vârf, aneantizarea poate fi provocată de un simplu bobârnac aplicat în locul care trebuie de prostul care se nimereşte prin preajmă. S-a întâmplat şi încă se întâmplă, aceasta este soarta lucrurilor lăsate în seama întâmplării. Iar atunci, orice discuţie despre rost nu îşi mare sensul, acesta fiind pierdut pentru totdeauna. (Dragoş CIOCĂZAN)