Roşia Montană – o nouă viaţă?

În ultimele 3 decenii s-a scris alert, cu patimă, pe îndelete, despre Roşia Montană. S-au făcut mitinguri pentru salvarea comunei şi pentru oprirea exploatării masive făcută de Compania Roşia Montană Gold Corporation. S-a luptat pe toate fronturile pentru dovedirea bunelor intenţii ale RMGD. Apoi, cu toate mijloacele, pentru demascarea intereselor meschine ale companiei. Compania s-a apărat spunând că a creat locuri de muncă şi că a re-vitalizat viaţa din Roşia Montană. Apărătorii Roşiei Montane nu s-au lăsat păcăliţi şi au continuat să protesteze împotriva exploatării. Zeci de emisiuni televizate pe această temă au dus la ciocniri între susţinătorii companiei şi susţinătorii valorilor româneşti. S-au adus argumente, contraargumente, acuze, scuze, praf în ochi, probe cu cianurile din apele Roşiei. S-au analizat probele şi în final s-a oprit războiul Roşia Montană. Teoretic, Compania Roşia Montană Gold Corporation şi-a închis activitatea. Practic, nimeni nu ştie cu exactitate ce se întâmplă în vintrele munţilor mutilaţi, în căutarea aurului, din celebra comună.
Un lucru este cert. Aproape toată arhitectura locului este în pericol de prăbuşire. Imaginea prosperităţii livrată ani în şir de RMGD a pălit. În centrul comunei, Muzeul Aurul Apusenilor este închis. În faţa lui câteva vagonete ruginite vorbesc despre abandon. Strălucirea din alte vremuri a Roşiei Montane s-a pierdut în neant. Aproape toate clădirile, sprijinite în proptele, ameninţă să se prăvălească peste trecători. În dreapta fostului Muzeu Aurul Apusenilor se întrevede activitate. O clădire dărăpănată este scormonită de câţiva tineri cu căşti de protecţie şi măşti. M-am apropiat. Am fotografiat şi am primit lămuriri. Este un program derulat de Asociaţia ARA – Arhitectură. Restaurare. Arheologie în parteneriat cu comunitatea locală, ce continuă pentru cel de-al optulea an consecutiv. Şantierele Adoptă o Casă la Roşia Montană s-au redeschis în luna iulie, iar la această ediţie au intrat în program două noi case. „Anul acesta am avut încă o vară lungă şi plină la Roşia Montană. Pe lângă activităţile practice, am revenit prin şcolile de vară ARA, cu invitaţi din rândul specialiştilor şi prezentări diverse în jurul temei cadru a programului nostru, am avut cinci puncte de lucru, cinci serii de voluntari, vom avea din nou, la mijlocul lui august, şi Zilele Patrimoniului. Faţă de anul trecut, am beneficiat şi de sprijin financiar pentru o parte dintre aceste activităţi, venit din partea AFCN şi OAR”, a declarat pentru Prietenii Roşiei Montane, Claudia Apostol, unul dintre organizatori.
M-am bucurat să constat că totuşi ceva se mişcă pe străzile comunei. Nu aşa cum mi-aş fi dorit, dar este foarte posibil ca, în ritmul acesta, în următorul deceniu, Roşia Montană să revină la viaţă. Evident, nu viaţa pe care a avut-o în perioada romană, nici măcar la cea din comunism. Dar există o speranţă, iar acesta vine ca un răspuns la îndemnul regăsit pe toate zidurile din România ultimelor trei decenii: Salvaţi Roşia Montană!
În vara lui 2019 s-a lucrat pe cel puţin cinci şantiere, voluntarii fiind implicaţi în realizarea de zidării cu mortare de var, de tencuieli tradiţionale, în cadrul atelierelor de dulgherie, tâmplărie şi la amenajări. În program au fost înscrise opt clădiri, dintre care două biserici (unitariană şi greco-catolică) cu casele lor parohiale. Un alt imobil important din program este cel de la nr. 324, din piaţa centrală, care mi-a atras atenţia la începutul călătoriei în Roşia Montană. Casa a fost construită în stil neoclasic în 1867 de către Iosif Gruber şi extinsă probabil în 1872. Într-o primă etapă s-a avut în vedere realizarea unor intervenţii de urgenţă: sprijiniri, învelitori provizorii. Al doilea şantier nou care s-a deschis prin programul din 2019 a fost o gospodărie tradiţională pentru activitatea de tip agricol, de la nr. 451. Locuinţa (cu o structură simplă: două camere construite din bârne din lemn în sistem Blockbau) şi anexa-cuptor învecinată sunt amplasate în apropierea limitei materializate de un amplu zid de sprijin din piatră seacă (maur). Într-o primă fază şi aici au fost necesare intervenţii de urgenţă. Am rămas două zile în frumoasa şi însorita comună montană, conştient că rezultatele muncii celor de la Asociaţia ARA se vor vedea cel mai bine anul viitor. Am străbătut străzi şi străduţe, în căutarea farmecului de altădată. Aveam, desigur, o imagine idilică despre Roşia Montană, cu care rămăsesem în urma vizionării filmului Nunta de piatră al regizorilor Mircea Veroiu şi Dan Piţa. Nimic nu mai aminteşte azi de frumoasa reconstituire făcută de marii regizori români în 1973 (data lansării filmului), a perioadei de la 1900.
La jumătatea secolului al XIX-lea – începutul secolului XX, cu adevărat, Roşia Montană se bucura de o strălucire aparte. Producţia de aur şi argint de la Roşia Montană, între 1852 şi 1938, poate fi contabilizată cu ajutorul unui document întocmit în 8 martie 1939. Actul deţinut de Arhivele Naţionale Alba mi-a permis să aflu cantitatea de metale rare obţinută din prelucrarea minereului de la Roşia Montană, timp de aproape un secol. În secolul al XVIII-lea, Transilvania era cea mai importantă provincie cu resurse minerale din cadrul Imperiului Habsburgic. Este perioada în care austriecii întocmesc planuri pentru deschiderea în adâncime a zăcământului de la Roşia Montană, din Munţii Apuseni. În 1746 se deschide galeria Vercheşul de Jos (Râzna), iar în 1769 Vercheşul de Sus, amândouă în muntele Cârnic. Potrivit unui studiu al geologului Aurel Sîntimbrean, un cunoscător al realităţilor zonei, prima întreprindere de stat de la Roşia Montană a apărut în 1 iulie 1846, sub denumirea Galeria Regală Sfânta Cruce Orlea. De la această dată, se poate vorbi de mineritul particular şi de stat în anticul Alburnus Maior. Mina statului se organizează în jurul galeriei Sfânta Cruce din Orlea, în adâncime pe 60 metri. Începând cu anul 1850, statul construieşte, de la gura galeriei Sfânta Cruce din Orlea la Aprăbuş, o linie ferată îngustă, de 3,1 kilometri, un loc de depozitare a minereului la Aprăbuş, un plan înclinat automotor în lungime de 570 m, până în Gura Roşia, un canal de aducţiune a apei din râul Abrudel şi instalaţia de şteampuri pentru măcinarea minereului din Gura Roşia. Toate au fost puse în funcţiune în anul 1852. Acelaşi document aflat la Arhivele Naţionale Alba menţionează Tabloul despre producţia exploatării Roşia Montană pe anii 1852-1938 care ne ajută să aflăm ce cantităţi de metale preţioase a dat anticul Alburnus Maior. 2,473 de tone de aur în 86 de ani. În anul 1852, din cele 249 de tone de minereu de la Roşia Montană au rezultat, în urma prelucrării, 1,3038 kilograme de aur şi 0,6366 kilograme de argint. Producţia a explodat câţiva ani mai târziu, în 1867, când din cele 4.306 tone de minereu au rezultat 25,4642 kilograme de aur şi 17,0130 kilograme de argint. Cantităţi impresionante au fost scoase la începutul anilor 1900. Spre exemplu, în 1905 s-au prelucrat 12.235 de tone de minereu, din care s-au obţinut 89,8475 kilograme de aur şi 42,4871 kilograme de argint. Trei ani mai târziu, subsolul Roşiei Montane a dat o cantitate de 106,710 kilograme de aur şi 44,4550 kilograme argint. În anul Unirii Transilvaniei cu România, 1918, din prelucrarea a 12.805 tone de minereu au rezultat 28,140 kilograme de aur şi 18,812 kilograme de argint. Cea mai mare cantitate de metal nobil extras de la Roşia Montană în perioada la care facem referire s-a extras în 1938. Prelucrarea a 25.780 de tone de minereu a dat 123,864 kilograme de aur şi 67,763 kilograme argint. În total, subsolul Roşiei Montane a dat, în perioada la care facem referire, 2,473 tone de aur. Extracţia minereului aurifer, în paralel de asociaţiile particulare şi stat, a continuat până în anul 1948,  când zăcământul trece în proprietatea statului. Tot atunci se înfiinţează Exploatarea Minieră Roşia Montană, care îşi desfăşoară activitatea până în anul 2006, când mina se închide fiind considerată nerentabilă. Potrivit geologului Aurel Sîntimbrean, din 1948  până în 1990, s-a executat un complex de lucrări de cercetare şi deschidere a zăcământului ce au constat din galerii, suitori, puţuri, foraje, probe geologice şi studii de preparare a minereului în fază de laborator, semiindustriale şi industriale. În urma execuţiei acestor lucrări, s-a obţinut un volum impresionant de date asupra zăcământului, care au permis evaluarea potenţialului de rezerve de minereu auro-argentifer. Pentru anul 1955, producţia a fost stabilită la 350.000 tone, iar trei decenii  mai târziu la 30.000.000 tone. În timpul regimului comunist, producţia de minereu a crescut de la 69.000 de tone în anul 1949, la 580.000 tone în 1990.
Acestea sunt datele trecutului cunoscute şi date publicităţii. Prezentul ne confirmă însă că aceia care au exploatat în ultimele trei decenii Roşia Montană s-au îmbogăţit, în timp ce comuna a intrat în moarte clinică. Locuitorii ei au sărăcit şi au fost nevoiţi să vândă şi să plece. Casele lor s-au dărâmat. Nimeni nu îşi mai găseşte locul aici.
În 2019, Roşia Montană este emblema României de azi! Să ocolim incertitudinile viitorului şi să sperăm că acest colţ de pământ românesc, cu un trecut milenar, îşi va regăsi forţa să o ia de la capăt. Aşa să ne ajute Dumnezeu! (Ciprian C. VASILESCU)

                                                                  Ciprian C. VASILESCU