Români şi chinezi caută dovezile unei alianţe culturale de acum 6000 de ani

Eram în trecere. Mă duceam să aduc apă. Mi s-a părut că văd ceva mai suspect în pământ şi am scos un ciob.
Era pictat. A ieşit şi o coadă de lingură cu gaură.
Le-am pus într-o pungă şi le-am dus acasă.
Constantin Iascu, localnicul din Dobrovăţ care a găsit primele bucăţi de ceramică.

În vara anului 2019, printr-o amplă campanie arheologică, nouă locuinţe vechi de aproximativ 6000 de ani au fost cercetate de arheologi români şi chinezi în localitatea ieşeană Dobrovăţ. Cu dalta şi cu peria, scormonind colbul miilor de ani, aşa caută arheologii români şi chinezi, dar şi voluntari, urme ale culturii Cucuteni. În urmă cu trei ani, un bărbat din Dobrovăţ găsea în pădure câteva bucăţi de ceramică de Cucuteni. Acesta le-a arătat unui prieten arheolog, iar acum, în Pădurea Buda, aflată la marginea comunei, se fac săpături într-un sit arheologic de aproape două hectare. Primele cercetări arată că acolo se află o aşezare umană cu nouă locuinţe comune, vechi de aproximativ 6000 de ani. Specialiştii români sunt ajutaţi de cei chinezi pentru că, împreună, încearcă să afle care este legătura dintre cultura Cucuteni şi două culturi chineze, foarte asemănătoare. O mare enigmă a istoriei este născută de bulversanta asemănare dintre cultura Cucuteni, cea mai importantă cultură europeană a acelor vremuri, şi cultura chineză Yangshao. Cele două culturi au fost contemporane (Cucuteni a evoluat între anii 5.000-3.500 î.Hr., în aceeaşi perioadă în care a fiinţat şi Yangshao: 5.000-3.000 î.Hr.), iar dovezile istorice ne fac să credem că reprezentanţii lor nu erau străini unii de alţii; ba, mai mult, că aveau chiar relaţii comerciale şi culturale.
Este vorba de o aşezare aparţinând culturii Cucuteni, mai precis din faza Cucuteni A, care din punct de vedere cronologic se încadrează în jur de 4.000 – 3.700 î.Hr. Ceramica cucuteniană este pictată în proporţie de 70 – 75%. Elementele decorative, mai ales din fazele finale ale culturii Cucuteni, se aseamănă foarte mult cu cele din cultura Yangshao, care e tot cu ceramică pictată în proporţie foarte mare, şi de asemenea, cu cele din cultura MaJayo, care evoluează într-o perioadă aproximativ contemporană”, a explicat Magda Lazarovici, din cadrul Institutului de Arheologie Iaşi, şefa sitului arheologic. Practic, cu ajutorul acestor descoperiri, arheologii români vor să explice din ce motiv două comunităţi aflate la distanţe atât de mari folosesc aceleaşi elemente decorative sau aceleaşi forme de vase. O să vedem care sunt ipotezele lansate de colegii din China. Avem deja câteva ipoteze de lucru. Credem că ele provin din zona semilunii, unde începând din jurul 6.000 î.Hr. s-a aridizat foarte mult clima şi foarte multe comunităţi au fost nevoite să îşi caute alte zone pentru a putea supravieţui. Unele comunităţi au luat-o spre Grecia, altele au luat-o poate spre China. Ar putea fi înrudite, fapt care s-ar putea dovedi în baza analizelor ADN care se practică în ultima vreme tot mai mult. Sunt mulţi specialişti interesaţi de acest subiect, a mai explicat Magda Lazarovici.
Zona Semilunii, sau Cornul abundenţei (denumită şi Semiluna fertilă) este o regiune fertilă din orientul apropiat, care are formă de semilună şi un climat relativ umed, delimitată de climatul secetos al Deşertului Sirian, la Sud, şi de ţinutul muntos din Anatolia, la Nord. A fost creată de inundaţiile râurilor Eufrat, Tigru şi Nil. Regiunea este considerată „leagănul civilizaţiei”, având în vedere dezvoltarea primelor civilizaţii umane, şi este locul declarat al naşterii scrisului şi roţii. Având originea în studiul istoriei antice, conceptul s-a dezvoltat repede, iar astăzi a devenit semnificativ în geopolitica internaţională şi în relaţiile diplomatice. Cornul abundenţei este o arie cu teren relativ fertil care, probabil, avea în trecut un climat mai productiv din punct de vedere agricol decât în prezent. Regiunea se întinde de la Babilonia şi Elamul adiacent (provincia sud-vestică Persia, numită şi Susiana), urcă pe Tigru şi Eufrat până în Asiria. De la Munţii Zagros, la est de Asiria, continuă spre Vest prin Siria până în Marea Mediterană şi se extinde spre sudul Levantului. Valea Nilului din Egipt este adesea inclusă ca o extindere ulterioară a Cornului abundenţei. Ţările actuale cu teritorii semnificative cuprinse în Cornul abundenţei sunt: Irak, Siria,  Liban, Israel, Palestina, Iordania, Egipt, Cipru, precum şi zone de graniţă ale Turciei şi Iranului. Termenul de corn al abundenţei sau semiluna fertilă a fost introdus pentru prima dată de arheologul James Henry Breasted de la Universitatea din Chicago, în Arhivele antice egiptene, pe la anul 1900. Locul a fost numit astfel datorită solului fertil şi formei sale de corn sau semilună.
Această ipoteză încearcă să spună că oamenii au migrat la un moment dat din zona semilunii fertile către continentele asiatic şi european. Dar elementele specifice descoperite a fi asemănătoare cu civilizaţia cucuteniană şi cea chineză, nu apar şi la civilizaţiile din zona semilunii. Nimeni nu încearcă să propună şi ipoteza catastrofică a potopului, ce a adunat într-o enclavă supravieţuitorii pentru o anume perioadă de timp. „Puntea” şi „colaborarea” dintre aceste culturi trebuie să fie cu totul alta. Tipologia şi tiparul celor două feluri de ceramică au foarte multe în comun. Din acest motiv, mulţi arheologi, nu doar din China, dar şi din alte ţări, cred că ar putea exista o legătură, dar deocamdată avem foarte multe legături lipsă între această zonă şi China; dacă umplem găurile lipsă putem să construim legătura dintre ele, a declarat Chen Xingcan, directorul Institutului de Arheologie din Beijing.
Românii singuri nu ar fi putut deschide acest sit arheologic, pentru că nu au finanţare pentru astfel de cercetări. Astfel că banii au venit de la Institutul de Arheologie din Beijing. Nu sunt fonduri pentru deschiderea unor noi situri pentru a fi cercetate. Noi avem deja o altă cercetare la Scânteia, la mică distanţă de aici, şi ar fi fost dificil dacă nu veneau ei cu fonduri, pentru că, vedeţi, folosim aspirator, tot felul de alte piese necesare desfăşurării în bune condiţii a şantierului. Dificultatea cea mai mare aici este cu drumul, pentru că noi trebuie să transportăm şi uneltele, cu care lucrăm, şi obiectele pe care le descoperim aici, a spus şefa sitului.
Tineri din sat, supravegheaţi de arheologi, curăţă fiecare centimetru pătrat din zona care a fost deja decopertată şi verifică fiecare bucăţică de ceramică pe care o găsesc. Lucrările au început la două dintre cele nouă locuinţe identificate prin scanare. Am ales două dintre acestea, să încercăm să vedem cum era sistemul de construcţie. Am decopertat partea de glie pentru că, la suprafaţă, se vedeau resturi de pământ ars şi ceramică şi, după ce am îndepărtat 15 cm de humus de glie, au început să apară resturi de la locuinţele dărâmate, a spus arheologul Gheorghe Lazarovici. Cu şpaclul, măturicea şi pensula au fost scoase la iveală zeci de bucăţi de vase ceramice şi au început să se contureze urme ale structurii de rezistenţă. Aici, în Nord, putem găsi o caracteristică foarte interesantă. Se poate vedea un perete din interiorul casei. Acest perete a fost folosit pentru a separa zone diferite de locuit. Spre exemplu, această zonă putea fi o cameră de locuit, iar în spate putea fi o cameră de depozitare, ceea ce ne arată separarea funcţională, a afirmat Chenghao Wen, unul dintre arheologii de la Dobrovăţ (o „modulare” funcţională a interiorului locuinţei). Putem vedea o piatră foarte mare – numai o parte a ei este descoperită , suprafaţa este foarte fină, probabil a fost folosită ca o piatră de măcinat pentru cereale, şi câteva bucăţi de ceramică, cel mai probabil pentru uzul zilnic, pentru a pune apă sau cereale sau o supă, a adăugat Chenghao Wen. După ce sunt scoase din pământ, bucăţile de ceramică sunt duse în sat, unde tot o echipă de voluntari, condusă de un arheolog, curăţă piesele pe care le trimite către Centrul de Restaurare. Lucrările din situl de la Dobrovăţ s-ar putea întinde pe o perioadă de cinci ani.
Descoperirile din pădurea Buda, Dobrovăţ, stârnesc interesul specialiştilor chinezi care se află pe şantierul arheologic, acestora alăturându-li-se alţi doi experţi de la Beijing. Totodată, situl a fost vizitat şi de directorul Institutului de Arheologie din China, Chen Xingcan, şi de şeful Departamentului de cercetare arheologică din afara spaţiului chinez, Li Xinwei, care au prezentat proiectul comun pe care îl desfăşoară cu Institutul de Arheologie Iaşi şi Complexul Naţional Muzeal Moldova Iaşi, precum şi intenţia organizării unor manifestări comune cu judeţul Iaşi în ceea ce priveşte cultura Cucuteni şi civilizaţia chineză Yangshao.
Specialiştii prezenţi la situl de la Dobrovăţ au arătat că se doreşte o reconstituire a acestor locuinţe, pentru a se face chiar şi un parc arheologic în zonă. Gropile de funcţie pe care le avem vor fi păstrate pe viitor pentru a fi reconstituite locuinţele. Am avut asemenea experimente de a reconstitui locuinţe neolitice. Avem în ţară vreo trei locuinţe asemănătoare, în Oltenia, în Muntenia şi în Transilvania. Este foarte important pentru oameni să-şi imagineze cum se trăia în acele timpuri. Casele lor sunt ca şi unele case ţărăneşti din secolul al XIX-lea, care erau din lemn, pereţii din lut şi structurile din nuiele. Lutul descoperit aici este amestecat cu pleavă sau cu resturi organice, aşa încât, pe aceste fragmente ceramice, găsim urme de pari şi nuiele. Dacă găsim mai multă ceramică uzuală decât ceramică fină, înseamnă că oamenii erau practici. Dacă găsim ceramică de mari dimensiuni, înseamnă că era o zonă în care îşi păstrau proviziile. Aşa vom reuşi să stabilim o serie de elemente culturale, a mai spus reputatul arheolog Gheorghe Lazarovici.
O asemenea iniţiativă este benefică pentru lămurirea unor ipoteze de lucru ce aşteaptă de ceva vreme a fi rezolvate. Gestul cercetătorilor din China care s-au deplasat şi s-au implicat în cercetarea sitului de la Dobrovăţ este unul lăudabil şi aşteptăm cu interes rezultatele acestor studii.
(surse: ziaruldeiasi.ro; ziarulevenimentul.ro; casaromanachineza.ro; daoism.ro; icr.ro)

Comuna Dobrovăţ se află la marginea de sud a judeţului Iaşi, la limita cu judeţul Vaslui. Este străbătută de şoseaua judeţeană DJ247, care o leagă spre Nord de Schitu Duca (unde se termină în DN24) şi spre Sud, în judeţul Vaslui, de Codăeşti, Dăneşti, Zăpodeni şi Ştefan cel Mare (unde se termină în DN15D). În comuna Dobrovăţ se află Pădurea Pietrosu, arie protejată, de tip forestier. Spre marginea de Sud a unor păduri dese, într-o poiană mare de pe valea pârâului Dobrovăţ, s-au concentrat aşezări omeneşti din cele mai vechi timpuri. Fosta poiană îşi mai păstrează încă înfăţişarea ei de altădată, dar este larg deschisă către Sud-Est, unde se întinde ţarina cu păşuni, fâneţe şi terenuri agricole. În comuna Dobrovăţ se află Mănăstirea Dobrovăţ, ansamblu-monument istoric de arhitectură de interes naţional, alcătuit din biserica Pogorârea Sfântului Duh (1503–1504), biserica-paraclis Sfântul Gheorghe (1743), turnul-clopotniţă (1743) şi zidul de incintă (secolul al XVIII-lea). În rest, alte patru obiective din comună sunt incluse în lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi ca monumente de interes local. Trei dintre ele sunt situri arheologice: fortificaţia medievală timpurie Palanca, aflată la trei km. Nord-Vest de sat; situl de la Cetăţuie (marginea de Sud-Vest a satului), cuprinzând trei aşezări din perioada Latčne (secolele IV – III, III – I î.Hr. şi, respectiv,
I î.Hr.–I e.n.); şi situl de la Tarlaua Velniţa (la 3 km Sud de sat, pe dreapta drumului spre Codăeşti), sit ce conţine urmele unei aşezări daco-romane din secolul al IV-lea e.n. şi ale unei aşezări medievale din secolele XVI – XVII-lea. Celălalt obiectiv, clasificat ca monument de arhitectură, este biserica de lemn Sfântul Pantelimon, construită în 1797. (George V. GRIGORE)