E frumoasă, elegantă, curată, are un aer distins, sobru, chiar auster pe alocuri, se potriveşte de minune la recepţii, conferinţe şi dineuri. E veşmântul ideal care chiar „îl face pe om”, deschizând la o simplă zvâcnire leneşă din deget orice uşă, oricât de ferecată, a planetei. Un fel de şperaclu cu ştaif, o sârmuliţă aurită, un passe-partout providenţial. De departe, straiul cu pricina pare să însufleţească, să lumineze, să coloreze vitrina. Când te apropii, e altceva. Parcă stofa e puţin cam şifonată, croiala e cam şuie, cusătura pare mai degrabă o însăilătură, iar culoarea e întreruptă ici-colo de pete sinilii. Un fel de coş cu faimoasa adunătură de mere cu pere, un talmeş-balmeş, o zăminteală de petice care nu se vor potrivi niciodată, cu toatele, aceluiaşi sac. De fapt, haina asta e cam trecută, croiul e vechi de peste jumătate de secol, stofa s-a tocit, îmbăţoşat, destrămat.
Pentru noi, cei ajunşi mult mai târziu în faţa vitrinei, rochiţa nu ne-a prea venit bine, nu ne încape, ne strânge, ne înţeapă, ne roade la gât ca o cravată ieftină, ne obligă să ţinem coatele departe de masă şi nu se asortează în ruptul capului cu opinca sau talpa goală tăvălită în iarbă, ci numai cu tocuri cui sau încălţări cu scârţ. Nici n-am apucat să o îmbrăcăm pe de-a întregul. Am rămas agăţaţi de cusătura putredă a tivului, acolo, la poale, unde ne place nouă să adăstăm, ascunşi, cu capul plecat, vremuri mai bune. Dar nici ţesătura nu s-a străduit cine ştie ce să ne cuprindă în pliurile ei. S-a încăpăţânat trufaşă, fudulă, ţanţoşă să rămână aspră şi neînduplecată în semeţia ei. Din păcate, altă rochiţă nu avem la îndemână. Ar mai fi una de rezervă, tot albastră, dar cu steluţe albe, aflată însă teribil de departe, şi încă una, mai aproape, dar cu o singură steluţă. Pe asta din urmă am mai încercat-o, doar că ne era prea largă şi ne înghiţea cu totul. Trebuie să facem cumva. Se anunţă geruri mari, zloată năprasnică şi viscole înspăimântătoare. (Dragoş CIOCĂZAN)