Roata morii înţepeneşte

Unul dintre străbunicii mei a fost mic funcţionar la Poşta Română. Pe la 1910, avea o servitoare nemţoaică, o bucătăreasă unguroaică şi, pentru cei trei copii, o guvernantă englezoaică. Strada pe care se afla casa în care locuia întreaga familie fusese pavată de emigranţi italieni. Trăsura care îl ducea la slujbă era mânată de un vizitiu rus. Ţăranii veniţi cu cobiliţele încărcate de fructe şi verdeţuri proaspete se opreau la un ţoi, după ce îşi vindeau marfa, la o cârciumă ţinută de un răspopit polonez. Haznalele erau scoase de greci sau armeni săraci, pribegiţi prin Vechiul Regat. Lemnele de foc erau sparte şi frumos rânduite în magazii de bulgari voinici ale căror neveste lucrau ziua ca îngrijitoare la azilul din oraş, iar seara îşi vedeau de grădinile cu legume dodoloaţe. În oraşul aflat la malul mării existau o şcoală de balet condusă de o contesă austriacă scăpătată, o croitorie de lux, pusă pe picioare de o franţuzoaică măritată cu un turc bogat, şi o ţesătorie unde lucrau o mulţime de emigranţi de toate naţiile, inclusiv englezi, elveţieni şi spanioli. Parcul şi faleza se umpleau în fiecare duminică, de dimineaţa până seara târziu, de guvernante, menajere şi servitoare. Aproape niciuna nu vorbea româneşte şi mai toate aruncau ocheade soldaţilor şi ofiţerilor cu cizme lustruite, care se înclinau politicos, îşi răsuceau mustaţa şi pocneau din călcâie la vederea lor. Nu idealizez, încerc doar să înţeleg paradoxul. Vechiul Regat nu dădea pe-afară de bogăţie, şi totuşi românii nu îşi părăseau ţara. Statistic, în ţările din vestul Europei nivelul de trai era mult mai ridicat, la fel şi nivelul de alfabetizare (68% faţă de 57% în România). Cu toate acestea, numărul emigranţilor europeni sosiţi în regat a fost, până în 1915, de opt ori mai mare decât numărul românilor care căutau o viaţă mai bună în alte ţări ale continentului.

Roata morii se învârteşte însă, şi uneori nu numai că înţepeneşte, dar o ia în sens invers. Alt paradox. Nici astăzi România nu e tocmai raiul pe pământ, dar nu se poate compara nici pe departe cu ţara din 1910; şi totuşi, aproape un sfert din populaţia ţării a plecat spre zări mai luminoase. Practic, numărul românilor plecaţi la muncă în Europa este de douăzeci de ori mai mare decât al europenilor stabiliţi în România. Ar fi o impoliteţe şi o iremisibilă răutate să facem comparaţii sau judecăţi de valoare. Nici servitoarea nemţoaică, bucătăreasa unguroaică sau pietrarul italian, atunci, nici căpşunarul, zidarul sau îngrijitoarea de bătrâni, acum, nu şi-au părăsit ţara, casa şi familia de voie, ci de nevoie. Toţi au pornit în căutarea unei vieţi mai bune şi li se cuvine cel mai profund respect, fiindcă nu le-a fost şi nu le este uşor. Politicienii se înghesuie să speculeze subiectul: nu e cazul. Dacă le-ar fi păsat măcar cât negru sub unghie, poate că roata morii nu înţepenea. Pentru asta ar fi trebuit să-şi suflece mânecile şi să asude puţin, să cureţe şanţul de gunoaiele care l-au înfundat, adică să dea apă la moara care trebuie, nu la mori străine. Ei nu s-au întrebat niciodată de ce atunci când umblau desculţi şi se luptau pe câmpiile ţării lor ca să-i dea grâu sau sânge, după cum li se cerea, românilor nici măcar nu le-a trecut prin cap să plece, iar acum, când ar putea să-şi clădească o viaţă frumoasă aici, acasă, au plecat cu milioanele, refăcând un fel de silnică transhumanţă a deznădejdii. Piatra de moară e grea şi ne atârnă de gât tuturor, fiindcă stă pe loc şi nu se mai urneşte, iar dacă, din când în când, o mai face, macină deşertăciuni. Orice râu, mare sau mic, curge într-un singur sens, de la izvor spre mare, nicio moară nu îl poate întoarce din drum. E o lecţie asupra căreia ar trebui să zăbovim mai mult pentru că, de la o vreme, ne încăpăţânăm să curgem invers. Învăţând-o cu sârguinţă şi făcându-ne temele mai bine, s-ar putea să nu ne mai pese că sparanghelul rămâne necules pe nu ştiu ce răzoare îndepărtate şi atunci, cu inima uşoară, poate, poate am face ca roata morii să purceadă iar a se învârti spre liniştea şi demnitatea noastră, a tuturor. (Dragoş CIOCĂZAN)