Republica Socialistă Scandinavia

Despre mituri am mai scris. Despre cele cu rădăcini profunde în ascunzişurile nebănuite ale genezei rasei umane. Indiferent că trăim în Europa, în America Centrală,
într-o ţară africană sau în Papua-Noua Guinee, suntem produsul unei serii de fenomene evolutive bazate pe cam aceleaşi spaime, plăceri sau clişee social-culturale. Când vine vorba, însă, despre miturile recente, cele create de un marketing politic structurat pe şabloane, snobism şi încăpă-ţânări, lucrurile nu mai sunt atât de simple.
Mitul sistemului social-economic scandinav, perfect, fără fisuri, începe să fie doborât de propriile limite. Analizând situaţia la rece, fără patimă, începi să te gândeşti că socialismul ştiinţific a izbândit exact acolo unde Engels şi Marx au prezis prin teoriile lor, adică nu în ţări subdezvoltate, precum Imperiul Ţarist, China sau Mongolia, ci în ţări extrem de avansate economic. Modelul statelor nordice este unul etatist, care a reuşit mai mult ca în oricare alt stat fost sau actual socialist să înlocuiască neoliberalismul cu asistenţialismul. Aici, libertatea individului moderată de religie şi de pârghiile financiare a fost înlocuită cu un secularism atroce.
Societatea nu mai este mediul propice dezvoltării personalităţii şi creativităţii individuale, ci o masă uniformizată financiar şi cultural. Individul contează din ce în ce mai puţin pentru că importantă este colectivitatea. Parcă am mai auzit asta, undeva. În fond, de ce să nu admiri un astfel de sistem? La Bruxelles se vorbeşte din ce în ce mai des despre adoptarea acestui model la nivelul întregii Uniuni. Ţările nordice acordă cele mai lungi şi bine plătite vacanţe din lume, învăţământul este gratuit de la grădiniţă până la doctorat, asistenţa medicală (chiar) este gratuită, comunitatea dictează şi stabileşte totul prin intermediul unui stat atotputernic. Dar în spatele oricărui gard vopsit se ascund vicii şi lacune, deja vizibile printre uluci. Secularismul, spunea Freud, este incapabil să canalizeze virtuţile umane spre un ţel comun, tocmai din cauza naturii omului. Iată de ce, toate experimentele de acest gen au eşuat, în ultimii o sută de ani. Raţiunea binelui colectiv nu poate înlocui total aspiraţiile individului. Altfel cum ne putem explica de ce în acest rai nordic a apărut ceea ce medicii denumesc „depresia scandinavă”, de ce numărul sinuciderilor în Finlanda este cel mai ridicat din Europa, de ce criminalitatea în Suedia este mai ridicată decât în Bulgaria, de ce peste 74% dintre danezi, norvegieni sau suedezi preferă să se trateze mai degrabă în străinătate decât în „perfectul” sistem medical autohton, de ce consumul de alcool este uriaş şi de ce nicio universitate scandinavă nu se află în top 50 al universităţilor europene?
Întrebări fără răspuns. Dar marketingul şi inerţiile funcţionează în continuare.
(Dragoş CIOCĂZAN)