Replay

În curând se vor împlini cinci ani de când scriu, săptămânal, în paginile revistei Opinia Naţională, o publicaţie pe care aş putea-o numi, fără să exagerez, un „tovarăş de drum lung”, un avanpost al culturii, al şcolii, al libertăţii de exprimare – într-o vreme în care toate acestea par să nu mai însemne mare lucru. Am spus cândva că redacţia în care am onoarea să lucrez este „bântuită de nebunia perfecţiunii”, şi, din nou, nu am exagerat. M-am încăpăţânat să privesc lumea prin filtrul colorat al unor vitralii, de fiecare dată altele, în pas cu vremurile. Uneori, cenuşiul se potriveşte lumii din jur, dar asta nu înseamnă că trebuie acceptat sau îmbrăţişat.
Am scris despre multe, am citit şi citat realitatea, câteodată direct, alteori prin poveste. Am făcut haz de necaz acolo unde s-a putut, şi am alunecat în pamflet bazându-mă pe simţul umorului şi inteligenţa celor vizaţi. Nu am aruncat cu piatra, fiindcă sunt convins, pe de-o parte, că orice rău îşi are leacul şi, pe de altă parte, că nu eu sunt cel mai în măsură să o fac. Am scris despre drobul de sare, despre birocraţie, despre bine şi rău. Am povestit despre ultimii ţărani adevăraţi care se sting neştiuţi în satele uitate de lume ale României, odată cu obiceiurile, straiele, cântecele şi meşteşugurile lor. Am aşternut pe hârtie amintiri dragi cu oameni speciali de a căror prietenie m-am bucurat în ultimele decenii: pictori, sculptori, oameni de cultură, istorici, scriitori, poeţi, boieri de viţă veche ai spiritului şi cuvintelor. Pe toţi i-am descris prin faptele lor caracterizate de profunzime şi perenitate. Am scris despre viciul puterii, am ironizat – cu mai multă sau mai puţină pricepere – lăcomia, parvenitismul, foamea de avuţie, intrigile, culisele întunecate, şi am încercat să găsesc umorul în locuri şi fapte unde cu greu ar putea fi găsit. Am aruncat un ochi către lumea celor mulţi, una mai puţin băgată în seamă de puternicii zilei, un furnicar complex care ne oferă zilnic lecţii de supravieţuire, decenţă, bun simţ. Am făcut recurs la istorie şi la ciclicitatea ei, am scris că „nu am zugrăvit ce a construit tata”, că tot ce a fost bun trebuie păstrat şi că din ce a fost şi este rău trebuie să învăţăm lecţii pentru viitor. Am retrăit, scriind, înfricoşătoarele momente din 1968, am vorbit despre îngrozitoarele încercări prin care am trecut de-a lungul vieţii alături de compatrioţii mei (două rânduri de inundaţii, trei cutremure, dintre care unul catastrofal, ameninţarea unei contaminări radioactive în masă) şi despre solidaritatea care s-a născut atunci pentru a pieri astăzi. Am scris despre cât de mult se construia odată şi cât de mult se dărâmă acum. Am scris despre compromis, infatuare, semidoctism, spoială şi sclipici aruncate la întâmplare peste forme fără fond. Am scris de nenumărate ori despre ignoranţă, rea voinţă şi superficialitate, despre necesitatea documentării oricărei informaţii lansate în spaţiul public. Am scris despre resemnare şi am insistat asupra eliminării ei, pentru totdeauna, din dicţionare, pledând în acelaşi timp pentru folosirea cât mai des a cuvântului „adevăr”. Am scris despre fabuloşii ani şaptezeci, dar şi despre frumuseţea întrevăzută dincolo de greutăţile şi lipsurile anilor optzeci. Am scris despre război, pace, dezinformare, manipulare şi minciună. Am scris despre fapte bune, realizări, succese sau „succesuri”, dar şi despre eşecuri ale unor instituţii naţionale sau de aiurea. Am mutat în lumea basmelor o mulţime de subiecte desprinse din cotidianul care, recunoaşteţi, are uneori obiceiul de a deveni incredibil. Am scris despre economie, ştiinţe, politică şi, cu şcolărească sfială, despre marii gânditori ai lumii. Am scris despre ură, iubire, înţelegere, frică, şi curaj.
De ce am scris despre toate acestea? Din dorinţa sinceră ca tot ceea ce a fost rău şi clădit pe ură să nu constituie subiectul unui replay, ca la transmisiunile sportive, ci un material documentar pe care istoria să îl ascundă în arhivele sale pentru totdeauna, fiind scos din când în când doar pentru a servi ca lecţie celor pasionaţi şi încântaţi de caracterul repetitiv al neghiobiei. (Dragoş CIOCĂZAN)