Repetiţie pentru o viaţă viitoare?

Nu am acceptat niciodată cenzura. Astăzi sunt obligată să mă cenzurez în relaţiile cu chiar oameni apropiaţi. Mi se impune: alb sau negru. Cu sau împotrivă. Fără nuanţe. Fără dovezi.  Apud bonum iudicem argumenta plus quam testes valent / În faţa unui judecător bun, argumentele valorează mai mult decât martorii. (Cicero, De republica, I). Dar noi nu mai suntem buni judecători pentru că refuzăm argumentele celuilalt: colegul, şeful, prietenul, profesorul, vecinul, mama, tata, fratele, copilul, soţul…

Ştiu, revoluţiile se fac cu oameni hotărâţi, voluntari. Punerea în aplicare a rezultatelor revoluţiilor, atunci când acestea sunt benefice, se face, de asemenea, cu oameni hotărâţi, raţionali, lucizi, îndârjiţi, oameni cu memorie, care nu uită, chiar dacă iartă. Care transformă fiecare eşec în învăţătură. Care nu dezarmează. Care nu „palmează” interesul personal în interesul general. Care-şi fac datoria cât pot ei mai bine. Care răspund pentru faptele lor.

Însă, la noi, nimeni nu este „pus la zid” pentru legi şi fărădelegi ce atentează la viaţa noastră. Pentru că noi înşine părem a fi incapabili să proptim tzunamiul ce se prăvăleşte  peste noi. Îl recunoaştem, de-acum, de la distanţă. Dar am căpătat o resemnare dureroasă, ne amuzăm vinovat. Umorul (negru) încă nu ne-a părăsit! Apare câte o rază de speranţă. Sunt grupuri care par să se mişte. Ceilalţi? Căutăm un loc în public şi aplaudăm sau huiduim. Spectatorii unui show ai cărui actori suntem noi înşine! Trăim de parcă am face repetiţie pentru o viaţă viitoare, în care să fim mai buni, mai înţelepţi, mai frumoşi. Ce putem face? Savantul Anghel Rugină spunea:  „Să ne facem viaţa frumoasă în jurul nostru. Să lăsăm gândurile mari, la scară internaţională, că acolo jocurile sunt făcute şi echilibrele nu trebuie rupte. Nu avem nici informaţiile, nici competenţa, nici resursele şi nici mijloacele necesare să acţionăm la un nivel atât de înalt. Putem, în schimb, să ne comportăm civilizat, să ne educăm bine copiii, să ne conservăm şi să ne protejăm mediul în care trăim, să ne respectăm şi să ne ajutăm, pe scurt, să ne trăim viaţa liniştiţi”.

Nu înţeleg politica dâmboviţeană. Nici pe aceea internaţională. Singura mea politică este lucrul bine făcut. La serviciu, în familie, în societate. La limita superioară a posibilităţilor mele intelectuale, fizice, psihice. Şi pretind celor din jurul meu să facă la fel. Cred că numai astfel vom progresa. Cred că acesta este un comportament democratic.

Că poporul român este divizat nu cred că este neapărat rău. Cum se manifestă această divizare mi se pare dezastruos. Cauze umorale împing la gesturi necontrolate, letale pentru democraţie. În locul argumentelor, forţa. Forţa dată de o poziţie efemeră. Lovituri rapide, fără analizarea consecinţelor, care dăunează, atât celor care le primesc, cât şi celor care le dau, pe termen scurt, dar mai ales pe termen mediu şi lung, într-o lume a conflictelor însângerate… (Mioara VERGU-IORDACHE)