Regele Carol al II-lea a condus România spre performanţă

Polemici cordiale*

Regele Carol al II-lea a condus România spre performanţă

Am citit cu mare atenţie seria de articole despre relaţiile României cu Polonia ale Domnului Ambasador şi istoric Nicolae Mareş. Prin intermediul acestui punct de vedere îi urez La mulţi ani cu ocazia unei aniversări venerabile pe care a avut-o anul acesta. Articolele respective oferă o bogăţie de informaţii utile unui cetăţean român cultivat. Pentru mine, ca cititor pasionat de istorie, multe dintre aceste informaţii au fost noi, iar unele au reactualizat, sistematizat sau readus în memorie cunoştinţe dobândite cu mult timp în urmă. Relaţiile României cu Polonia, aşa cum sunt prezentate de Domnul Ambasador Nicolae Mareş, contribuie inclusiv la întărirea spiritului european într-un moment în care scepticii uită învăţămintele de bază ale istoriei.

Singura observaţie la serialul prezentat de Opinia Naţională privind relaţiile României cu Polonia se referă la aprecierile faţă de Regele Carol al II-lea. În ceea ce priveşte politica externă de ansamblu a Românei în vremea Regelui Carol al II-lea, nu este indicat nicăieri momentul în care acesta ar fi greşit. Mai exact nimeni nu a indicat opţiuni concrete eronate ale Suveranului şi varianta care ar fi fost mai bună. România a mers pe linia parteneriatului cu democraţiile occidentale cât de mult a putut. România îşi putea salva graniţele în 1940 dacă anterior ar fi adoptat altă politică externă. Dar majoritatea covârşitoare a opiniei publice din ţară nu ar fi acceptat înainte de 1939 ca România să fi trecut în tabăra germană, cu atât mai puţin în cea a URSS.

Referitor la relaţiile cu Polonia în fatidicul an 1940, cu datele pe care le avem acum, este evident că Regele Carol al II-lea nu ar fi putut să adopte o altă atitudine, mai bună pentru România. În plus este greu de imputat Ambasadorului României că nu avea informaţii la care nici liderii marilor puteri nu avuseseră acces. Dacă ar fi ştiut că va fi atacată şi de URSS, sigur Polonia făcea concesii suplimentare pentru a nu da motive să fie atacată de Germania. Oricât de multe informaţii ar fi primit atunci România, acţiunea ei nu se putea modifica esenţial. În plus trebuie să ne amintim că, în relaţiile cu Polonia din timpul Regelui Carol al II-lea, România a avut unul dintre cele mai sublime gesturi de curaj din istoria ei şi poate a Europei: acceptarea tranzitării ţării de către cetăţeni polonezi, conducerea Poloniei, o parte din armata Poloniei, tezaurul Poloniei. Dacă Europa de Est avea altă soartă după război, România, prin curajul ei din 1939, ar fi asigurat reluarea pe baze legitime a funcţionării Poloniei. Despre acest moment de glorie şi onoare al diplomaţiei României nu putem să scriem sau să vorbim fără să ne aducem aminte de Regele Carol al II-lea, şeful statului în vremea căruia a avut loc.

Soluţia trimiterii unor persoane de încredere la Ambasadele aflate în zone fierbinţi nu a adus-o Regele Carol al II-lea. Atât înainte cât şi după el, în România şi pe plan internaţional, în ţări democratice sau în sisteme autoritare, Ambasadorii sunt de multe ori persoane de încredere ale şefului statului. Dacă politica externă cade în responsabilitatea şefului statului, este normal ca acesta să se bazeze inclusiv pe persoane de încredere. Documente istorice au consemnat cum, câţiva ani mai târziu, în 1944, soluţia de a te baza în perioade tulburi numai pe tehnocraţi, fără persoane de încredere, poate lăsa loc la trădare.

Rezultatul politicii externe a Regelui Carol al II-lea este bine să-l analizăm prin metoda comparaţiilor internaţionale. În anii aceia toate statele din partea de Centru, Nord şi Est a Europei aparţinând sistemului de alianţe al democraţiilor europene au dispărut sau au fost ocupate, pierzându-şi integral suveranitatea: Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Letonia, Lituania, Estonia. România a fost singura ţară care şi-a păstrat suveranitatea nominală şi parţial suveranitatea reală. În aceste codiţii oamenii politici din perioada democraţiei parlamentare din România au rămas în libertate, au continuat să discute şi să facă planuri pentru perioada post-belică. Pe lângă ei s-a format o nouă generaţie de lideri tineri care au asimilat doctrinele tradiţionale democratice. De experienţa lor a beneficiat România în perioada tranziţiei la democraţie şi economie de piaţă de după 1989. În cazul unei alte politici externe, foarte probabil am fi avut soarta ţărilor din zonă care şi-au pierdut în totalitate suveranitatea, cu numeroase implicaţii majore.

Cred că putem aplica în analiza pierderilor teritoriale din 1940 metoda ratelor din economie. În confruntarea cu Ungaria, aliat stabil al Germaniei, România a pierdut o treime din teritoriul Transilvaniei, deci mult mai puţin decât i se ceruse iniţial la negocieri. În plus, dimensiunea pierderii teritoriale a fost amplificată artificial printr-o eroare tehnică petrecută exact înaintea deciziei din 30 august 1940. Au fost suprapuse pe aceeaşi hartă două variante alternative de cedare teritorială. Rezultatul negocierilor fusese mult mai bun. La negocierile cu Bulgaria a fost cedat numai Cadrilaterul, teritoriu locuit în majoritate de bulgari, deşi fusese solicitată Dobrogea în totalitate. Şi aici procentul de cedare sub presiunea evenimentelor externe a fost acceptabil. Peste toate acestea este de remarcat faptul că pe 30 august 1940 România a primit garanţii de securitate de la Germania şi Italia, puterile dominante ale momentului în Europa. Nici o altă parte din teritoriu nu ne mai putea fi luată în condiţiile dominaţiei celor două puteri. România rămânea cu teritorii importante dobândite la Versailles, deşi fusese în tabăra puterilor democratice. Alte ţări din Europa, inclusiv aliaţi tradiţionali ai Germaniei, nu au primit astfel de garanţii.

Din păcate există o tendinţă mai amplă în istoriografia românească de a privi numai ce am pierdut în timpul Regelui Carol al II-lea, nu şi ceea ce am câştigat sau am păstrat în condiţii vitrege. Uităm că în vremea când a fost Rege Carol al II-lea, România a atins, conform multor puncte de vedere, cel mai înalt nivel de dezvoltare. Este scoasă mai mult în evidenţă viaţa privată a acestuia şi uităm contribuţiile sale de excepţie pentru istoria şi demnitatea ţării: în cultură, ştiinţă, artă, sport (de exemplu participarea României la Campionatele mondiale de fotbal).

Prin acest articol îmi doresc să refac într-o mică măsură echilibrul faţă de un conducător al ţării pe care strămoşii noşti, conform relatărilor pe care le-am ascultat în copilărie şi adolescenţă, l-au venerat, l-au ovaţionat şi l-au apreciat în cunoştinţă de cauză. (Conf.univ.dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ)

* Punct de vedere la consemnări din numerele 988, 989, 1057 ale publicaţiei Opinia Naţională