Reforma lui Arlechino

Una dintre hibele sistemului politico-economic de pe malurile Dâmboviţei este politizarea excesivă însoţită de evaluarea profesională pe bază de cumetrie. Ajunge omul director şi are musai nevoie de secretară. Tânără, plină de viaţă, receptivă la nou. Dacă e mai tinerel, carevasăzică novice în ale sforăriilor de cabinet, îşi pune nevasta în biroul de alături. Dacă se află de mai multă vreme pe culoarele puterii, oricare ar fi aceasta, lucrurile se complică puţin. E hârşit în ale politicii, are obligaţii faţă de… şi datorii la… mai sună şi vreun şef de la centru ca să… Nu e simplu. În ultimii treizeci de ani, schimbarea puterii vine la pachet cu rotaţia cadrelor. Asta n-ar fi rău, puţin aer proaspăt, ceva creativitate şi iniţiativă nu strică. Doar că nu e aşa. În jurul puterii politice există mereu o forfotă clientelară, un şir nesfârşit de telefoane, bileţele, obligaţii, contraservicii. Te-am ajutat să… acum e rândul tău, hai că nu e mare lucru, un telefon, o vorbă bună, acolo.
Şi uite aşa, un sistem administrativ care ar trebui să asigure buna funcţionare a maşinăriei, arată precum un costum de Arlechino: o încropeală de petice bălţate, un amestec sfidător de culori ţipătoare, o continuă prosteală şi o interminabilă luare în răspăr. Şi nu oricum, ci cu o aroganţă obraznică pe care numai mediocritatea o poate justifica. Acest sistem al cumetriilor, quid pro quo-urilor şi amantlâcurilor a sugrumat orice proiect, a făcut imposibil mersul înainte în orice domeniu, în primul rând pentru că este alimentat de autosuficienţă şi crasă incompetenţă. Avem teologi directori de spitale, cântăreţi la ministerul muncii, ingineri la cultură, şefi fără BAC la agenţii guvernamentale, miniştri cu diplome de studii superioare falsificate, şi o mulţime de doctori şi doctoranzi cu lucrări plagiate între 50 şi 95%. Ei sunt protagoniştii rotaţiei cadrelor, doar că se rotesc între ei, de ani şi ani, fără a ne aduce vreun folos nouă, celor care le plătim salariul. Şi de atâta învârtit, mai că i-a luat ameţeala şi sunt mai hăbăuci ca la început. Singura lor calitate e că sunt „de-ai noştri”. Aflăm, sideraţi, că asta e reforma promisă. De vreo treizeci de ani. Adică îl dăm afară pe omul competent, pe specialist, şi o punem în loc pe duduia care apasă în neştire pe ecranul laptopului (că aşa făcea ea când era casieră), fiindcă acum, când e directoare, numai aşa poate afla pe care mal al Prutului se află. Sau înlocuim medicul director de spital, cu un şef de bază de aprovizionare, care, locuind la o sută de kilometri de spital, ajunge la faţa locului după ce din aşezământul medical au mai rămas doar cioturi fumegânde şi, ce să vezi, au mai murit câţiva oameni. Sau ne facem că nu vedem că ne sunt asasinaţi pădurarii, şi activiştii de mediu sunt bătuţi până nu mai mişcă pentru că se încăpăţânează să salveze pădurile ţării de furia drujbelor unora, probabil tot „de-ai noştri”. Sau…sau… Iar peticele de pe costumul lui Arlechino sunt din ce în ce mai stridente, mai multe, mai prost însăilate. Şi măscările lui nu mai au haz, nu ne mai fac să râdem, ci să plângem cu lacrimi. Amare. (Dragoş CIOCĂZAN)