Recuperăm timpul pierdut?

Sigur, în zilele noastre viaţa multora ni se desfăşoară mai ales în spaţiul virtual sau în compania mass-media audio-vizuale, mulţi pretindem că (re)descoperim îndeletniciri casnice şi foarte mulţi dorim să convingem şi să ne convingem despre fericirea de a citi, de a privi spectacole de operă sau teatru, de a vedea capodopere cinematografice. Oricum, departe de realitate. Dacă luăm în serios şi glumele nenumărate, suntem o naţiune fericită, adaptată şi adaptabilă. Aceasta este imaginea idilică, imaginea cu „mie nu mi se întâmplă!”

Dar tot pe reţelele sociale aflăm că lângă noi şi la noi se petrec drame. Şi este doar începutul. Am convingerea că ne vom sătura să fim egoişti şi vom deveni empatici, că ne vom da seama că într-adevăr suntem egali şi responsabili de ceea ce obişnuim să numim „viaţă” şi/sau „moarte”. Am speranţa că vom deveni mai uniţi, mai dispuşi să recuperăm timpul pierdut.

E adevărat, vedem cu ochiul liber că suntem incapabili să administrăm simultan probleme politice, de sănătate, de producţie, de distribuţie, probleme sociale, financiare. Suntem incapabili să depăşim afirmaţiile şi să facem proiecte, programe concrete. Nu, nu mă contraziceţi! Da, noi nu suntem capabili, pentru că aceia care ne conduc sunt acolo pentru că noi i-am ales! Poate că ne vor părăsi „îmbogăţiţii de război”, că nu va fi nevoie de alte sacrificii. Ziceţi că sunt utopică? Poate, dar eu (vreau să) cred că suntem un popor bun. Majoritatea a înţeles cât de importanţi suntem unii pentru alţii. Şi pentru că am înţeles, ne vom manifesta. Uniţi.

Teoretic, trăim într-o democraţie, în care acţionează trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi autoritatea judecătorească. Puterea legislativă este puterea care adoptă legile, puterea executivă este puterea care pune legile în aplicare, iar autoritatea judecătorească este puterea care interpretează şi aplică legile la cazuri concrete. (Se spune că mai există şi a patra putere: presa.) Dacă cele trei puteri acţionează cum le spune Constituţia, tot ce se întâmplă în România ar fi la vedere, ar putea primi girul majorităţii sau ar fi respins de majoritate. Numai că noi nu ştim, ne trezim în faţa faptului împlinit. Argumentul, ce se vrea convingător, a fost/este primirea sau pierderea banilor de la UE.

Dar banii în sine nu sunt importanţi, ci destinaţia lor, folosirea lor judicioasă, corectă, legală. Noi zilnic aflăm, mai ales prin intermediul celei de „a patra putere” în stat, presa (de investigaţii), că „banii europeni” fie s-au pierdut, fie au fost/sunt folosiţi aiurea, subtilizaţi prin manevre suspecte, în defavoarea interesului public. Dacă primim nişte bani, de oriunde, este normal să dăm seamă despre ei, să justificăm cheltuirea lor. Pentru că noi îi înapoiem! Corupţia nu este proprie numai românilor. Însă reprezentanţii noştri, de prea multe ori, au acceptat ca ţara noastră să devină poligon de încercare, iar românii cobai. Suntem valorizaţi de aleşi doar ca o masă de manevră. Ei se cred şefii noştri, cu drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. Putem să schimbăm asta. (Mioara VERGU-IORDACHE)