Reconectare prin deconectare

Dacă ţii morţiş să faci parte dintr-un experiment ştiinţific sau să devii protagonistul unor teste de rezistenţă psihică, nu trebuie să te înscrii la vreun studiu iniţiat de o instituţie cu profil sociologic sau medical. E suficient să ai un abonament de telefonie mobilă, să faci un drum la ANAF sau să încerci să rezolvi o problemă cu una dintre autorităţile locale sau ale statului. Te transformi automat într-un subiect tocmai bun de verificare a unor atitudini şi abilităţi: rezistenţa la stres, răbdarea, stăpânirea de sine, ţinerea sub control a acceselor de nervozitate. Toate aceste entităţi cu care vii în contact au întotdeauna un aer calm şi optimist, în ciuda faptului că nici măcar nu ascultă până la capăt ce ai de spus, iar dacă o fac, nu rezolvă nimic. Interlocutorii nu sunt aproape niciodată umani, ci surogate zămislite în eprubete digitale, al căror rol este acela de a te îndrepta cu capul într-un zid de autism. Asistentul virtual este cea mai diabolică invenţie a ultimilor ani. „Datorită” lui, trăim vremuri glorioase. Nici măcar nu mai trebuie să ne ridicăm din fotoliu sau să ne părăsim domiciliul pentru a ne simţi ridicoli sau inutili. El nu ne răspunde concret la nicio întrebare, însă ne aminteşte de fiecare dată că avem un contract cu o companie de servicii, că nu ne-am plătit taxele sau că ne-a expirat abonamentul la Netflix. Şi o face cu mult umor, oferindu-ne meditaţii, transformându-se într-un ghid spre nicăieri sau făcându-ne să credem că viaţa este un film muzical cu happy-end. Uneori, hohoteşte din toţi biţii şi pretinde că ne protejează de lumea nebună de dincolo de uşa casei. Omenirea este fericită: a descoperit arta răspunsului fără sens şi a găsit, în sfârşit, sluga perfectă, una care nu face grevă, nu cere măriri de salariu, nu te judecă atunci când încerci pentru a patra oară să capeţi răspunsul la o banală întrebare, îţi organizează viaţa, îţi aprinde sau stinge lumina, îţi comandă mâncare şi, dacă ai ruga-o frumos, poate s-ar osteni să râdă la glumele tale, pentru că, oricum, în zilele noastre e greu să mai găseşti pe cineva care să ştie ce e aia o glumă. Sub atenta şi duioasa lui oblăduire, drumul spre mântuirea digitală e sigur şi pavat cu intenţii bune. Oricum s-ar numi, asistentul tău virtual este mereu acolo, douăzeci şi patru din douăzeci şi patru, imun la sincope, emoţii, incidente neprevăzute, supărări. Doar o pană de curent l-ar putea opri, asta dacă nu cumva e prevăzut cu UPS. Ce psiholog, ce prieteni, ce grătare cu mici sfârâind nesimţit pe jarul încins? Dacă tuşeşti în sufragerie, primeşti imediat pe telefon o sugestie de sirop de tuse cu reducere. Eşti abătut? Capeţi consiliere emoţională, reţete de prăjituri şi un haiku despre sensul vieţii. Dacă mai are vreunul.

Ce s-ar întâmpla dacă, într-o bună zi, furnizorii de servicii ar lua decizia renunţării la aceste avataruri? Fiindcă, este clar, niciun om nu le mai poate lua acum locul, nicio fiinţă umană nu poate fi atât de complexă, de calculată, de rece şi imperturbabilă. Lumea ar sta în loc. Nu ai mai primi date despre facturi, despre contul bancar, despre depunerea declaraţiilor de venit, despre stadiul contractelor de servicii, despre taxe. Lumina din cameră nu şi-ar mai schimba intensitatea şi nuanţa în funcţie de starea ta emoţională. Frigiderul inteligent nu te-ar mai anunţa că nu mai ai lapte sau morcovi şi nici nu ţi-ar mai trimite reţete de banana bread scornite de softul pitit undeva între compresor şi condensator. S-ar instala panica. Pe tot globul. O discuţie cu Ana, Andreea, Tobi sau Fane va fi imposibilă şi vom fi nevoiţi cu toţii să discutăm între noi. Groaznic. Adică să comunicăm în cel mai uman mod cu putinţă. Emoţionant, dar şi frustrant fiindcă vom fi uitat cum se face asta, cum e să spui şi să auzi cuvinte, nu fraze-tip, presetate, alese de o subrutină a unui soft de „comunicare”. Va trebui să ne amintim cum e să ne folosim propriul creier. Surogatul cu voce metalică şi sibilinică nu-ţi va mai aminti că ai uitat ceea ce ştiai înainte de a uita să uiţi. Nu mai poţi apăsa nicio tastă ca să afli ce e de făcut cu viaţa ta. Acum te poţi autoanaliza în linişte, pixel cu pixel, necaz cu necaz, bucurie cu bucurie. Gata cu poeziile absurde compuse de o maşinărie. Va fi ca un meci de fotbal în care toate golurile sunt marcate din penalty. Reconectare prin deconectare, un paradox necesar. Ai plătit în avans? Nu se pune. Se compensează cu revenirea la viaţă. Cu ieşirea din starea de perpetuă avarie. (Dragoş CIOCĂZAN)