Războiul ca metaforă dialectică

Lui Tucidide, marele gânditor contemporan cu Eschil şi Socrate, i se atribuie meritul de a fi fost primul teoretician al războiului şi al cauzelor acestuia. Unele şcoli de gândire îl consideră şi fondatorul dialecticii sau mai degrabă al artei dialogului ca meşteşug al evitării confruntării. În ambele cazuri, teoriile sale au ca punct de plecare obiectivitatea, logica naturală şi raţionamentul. Adică exact acele lucruri care se sting astăzi, deşi pe soclul constituit de ele s-au clădit timp de secole ştiinţa, cultura şi artele. Argumentele, povestirile şi analizele sale aveau să transforme istoria în ştiinţă. Tot ceea ce a spus sau a scris îşi găseşte echivalentul în contemporaneitate. În epopeica sa lucrare, Războiul peloponesiac, replica dată de atenieni melienilor reprezintă una dintre cele mai cinice justificări ale războiului: Despre zei credem şi despre oameni ştim că, printr‑o lege a naturii lor, dacă ei pot conduce o vor face. E o lege pe care nu noi am instituit‑o şi nu am găsit‑o ca să ne folosim de ea, ci noi am primit‑o fiindcă exista şi va exista veşnic, iar noi o vom lăsa în fiinţă şi ne vom folosi de ea, ştiind că şi voi, ca şi alţii, care s‑ar găsi la aceeaşi treaptă de putere ca noi, ar face acelaşi lucru. Deci dorinţa de putere care îi stăpâneşte pe oameni este un dat, o condamnare la o veşnică luptă pentru obţinerea supremaţiei asupra semenilor. Adică o necesitate.

Mulţi alţii au încercat să explice că dorinţa de putere nemăsurată nu îşi are originea în genomul uman, ci în agresivitatea mediului natural care determină caracterul războinic al speciei. Totuşi, alte specii luptă pentru dobândirea unui teritoriu ca să aibă mai multă hrană sau pentru a se putea înmulţi în voie. Niciunui individ al celorlalte specii animale nu i-ar trece vreodată prin creier, oricât de mic ar fi acesta, să ducă un război cu scopul determinat de a provoca extincţia unei alte specii, fiindcă asta l-ar lăsa fără hrană şi ar distruge echilibrul natural de care, se pare, spre deosebire de oameni, celelalte vieţuitoare sunt pe deplin conştiente. Cât timp acest echilibru există, nu este nevoie de războaie.

Cu oamenii lucrurile stau altfel. Dacă mutăm logica lui Tucidide în realitatea geopolitică a lumii de astăzi, vom constata că dorinţa bolnavă de putere nu numai că transcende obiectivele biologice ale speciei, dar este total ilogică. Aici intervine, probabil, metafora cu iz dialectic: omul se vrea stăpân nu fiindcă se teme să devină rob, nu pentru că ar avea blidul mai gol şi ograda mai mică, ci pentru că orgoliul de a-şi călca semenii în picioare îl defineşte, îl condamnă la necesitatea luptei. Aşa au apărut ierarhiile tribale, apoi societăţile piramidale care există şi astăzi în ciuda unui înveliş democratic. Trăim într-o lume osândită la bipolaritate. Unii mai slabi, alţii mai puternici. Şi unii şi alţii sunt înspăimântaţi de perspectiva că rolurile s-ar putea inversa. Iar istoria ne demonstrează zilnic că fostul sclav este mai rău decât stăpânul său pentru că are de răzbunat umilinţe.

La două mii cinci sute de ani de la consideraţiile genialului teoretician, nu mai avem timp să teoretizăm de ce, de unde, cum şi până când vom mai purta războaie. Nu ne batem capul cu asta, pur şi simplu ne războim. Şi, ca un ecou peste timp, nu facem decât să confirmăm o altă teorie a lui Tucidide: inevitabilitatea blestemului forţei, ca motor al unei dinamici involutive al cărei final nu poate fi decât autodistrugerea. (Dragoş CIOCĂZAN)