Avem, har Domnului, politicieni. Mulţi, de toate culorile, neamurile şi orientările. Mai întâi, cei pe stil vechi, „istorici”, gomoşi, înţepaţi, dar incapabili să poarte povara anilor de glorie de odinioară. Plictisiţi, nepricepuţi, sunt nefireşti, artificiali, mimând o nobleţe de iarmaroc şi nereuşind, cu niciun chip, să pară ceea ce nu sunt. Repetă până la dezbrăcarea de sens aceleaşi vorbe, rămân blocaţi în clişee şi locuri comune. Cam tot pe acolo se învârt şi ceilalţi, cei mai apropiaţi, declarativ, de norodul truditor. La fel de limbuţi şi largi la pungă cu banii altora, la fel de cantonaţi în proiect, înţepeniţi cu motorul gripat într-o haltă de la care nu porneşte nici un drum. Doar o cărare abia conturată spre un nicăieri glorios.
Din urmă, vin cei „noi”, autodeclaraţi „altfel”, născuţi din reacţia de autoapărare a generaţiilor mai fragede la plictis şi inacţiune, dar şi din focul anarhist generator de haos, revendicat de toţi contestatarii de profesie de la Proudhon încoace. Insurgenţi, zgomotoşi, flecari, dar lipsiţi de conţinut fertil şi de îndemânarea şi viziunea necesare desfăşurării unui program economic. Practică un limbaj semidoct, rod al studiului normat al termenilor preţioşi din dicţionarul explicativ al limbii române, ocolind cu grijă şi dispreţ întrebările incomode despre programe viabile, de perspectivă. Uneori, adoptă exprimări licenţioase la adresa celorlalţi, refuzând orice dialog, convinşi că aceasta este calea.
Cu toţii însă au aceleaşi obiective limitate şi sunt rupţi de realitate. Nici unii, nici ceilalţi habar nu au cum arată troleibuzul 85, care sunt priorităţile economiei sau cât costă un covrig. Singura abilitate a acestor personaje este interpretarea contextuală a legii, care trebuie să fie diferit aplicată pentru ei, şi grija constantă pentru umplerea propriilor buzunare şi burdihane. Era să uit: ar mai fi cineva, care păstoreşte tot acest Babilon, cel pentru care de îndată înseamnă la viitoarea aliniere a planetelor şi care ne dojeneşte silabisind cu importanţă închipuită râu, răţuşcă, rămurică, neavând de fapt nimic altceva de spus. Nu de alta, dar celălalt exerciţiu de dicţie, cel cu capra calcă piatra, nu mai are sens, lighioana respectivă, a vecinului sau din propria bătătură, răposând obosită de atâta tevatură. (Dragoş CIOCĂZAN)