Râsul ca infracţiune

Nu ştiu dacă aţi remarcat un lucru: lumea nu mai spune bancuri. De ceva vreme, la petreceri, pe plajă, la terase, nimeni nu mai pare interesat de această modalitate de cernere şi anihilare a frustrărilor de orice fel. În cluburi, nici n-ar avea rost să încerci o glumă: muzica urlă, iar onorata clientelă, oameni care, pe de-o parte, privesc cu hotărâre spre viitor, iar pe de alta nu se obosesc să-şi îmbogăţească vocabularul decât cu romglezisme, nu ar fi deloc interesată de cine ştie ce panseuri răsuflate. Scriam cândva că l-am ucis pe Bulă. Oare am avut dreptate? Până deunăzi, râdeam în hohote când auzeam un banc despre foştii şefi de stat ai României, le „rostogoleam” poreclele, ne amuzam de ticurile şi greşelile lor. Și nu numai. Glume cu poliţişti, ardeleni, olteni, bancuri seci englezeşti, ca să nu mai vorbim despre celebrele încropeli de genul: un român, un american şi un rus rămân pe o insulă pustie… Sau cele care începeau cu soţul vine mai devreme acasă şi deschide dulapul… Toate sunt neant, acum. Ne e frică să râdem, şi asta pentru că râsul tinde să devină o infracţiune cu acte în regulă. Politicul şi patima au luat locul umilelor istorioare.

Aţi mai auzit cumva bancuri despre politicieni sau preşedinte? Ultima dată când s-a întâmplat acest lucru, la Televiziunea Naţională, nişte politicieni au cerut răspicat demiterea conducerii instituţiei pentru că a permis unor artişti să râdă de proiectele (altfel hilare) ale nu ştiu cărui mare om de stat. Spun asta pentru că eu chiar „nu ştiu” dacă mai există oameni de stat pe-aici, pe la noi. Încercarea de a scrie ironic, în glumă, pe vreo platformă de socializare, ceva despre unul dintre personajele zilei se va solda cu un cor de, în cel mai fericit caz, înjurături. Totul va fi luat personal sau interpretat politic. Dacă spui un banc (amar) despre ineficienţa actualei echipe de la Primăria Bucureştilor, nimeni nu va zâmbi cu detaşare – majoritatea va spune că îl iei în răspăr pe „actualul” pentru că îţi plăcea mai mult „fosta”. Aceasta este, de fapt, definiţia dublei măsuri: ai noştri sunt perfecţi, ai lor sunt idioţi. Și între aceste două limite nu este loc de bancuri. Pentru că a fi informat, evident din mai multe surse, a lăsa deoparte patima, ura, a înţelege că unul sau altul pot avea opinii diferite, chiar diametral opuse faţă de ale tale, înseamnă a avea libertatea de a privi cu seninătate şi puţin umor, fie el şi chinuit, realitatea. Adică să poţi râde din inimă la auzul unei glume făcute pe seama unuia dintre oamenii pe care îi stimezi, fără să reacţionezi violent.  Fiindcă asta ne-a salvat pe noi şi i-a salvat şi pe alţii: să râzi cu poftă de propriul necaz, de propria-ţi prostie, să accepţi că omul este o construcţie biologică departe, foarte departe de perfecţiune. Ca să nu mai spun că toate astea nu sunt nimic altceva decât o dovadă de inteligenţă, toleranţă şi bun gust. Ar trebui să înţelegem că aroganţa şi blazarea sunt formele cele mai agresive ale prostiei.

Râsul sănătos este calea spre a deveni ceva mai buni şi nu poate fi oprit prin articole strecurate pe furiş în codul penal. Dacă cineva scorneşte un banc pe seama ta, ar trebui să fii primul care se amuză. Asta te va ajuta să îndrepţi ce ai greşit. Au fost vremuri, demult, acum peste trei decenii, când nu ne era frică să născocim bancuri despre cozi, frigul din case, lipsa de hârtie igienică sau săpun, despre bâlbâielile agramate ale vreunui lider sau despre „culmile” spre care ne îndreptam. De ce ne-am teme acum? Doar pentru că o mână de oameni vor să ne vadă bâjbâind încrâncenaţi, trişti şi bosumflaţi într-o lume cenuşie? Râdeţi, deci, spuneţi bancuri, glumiţi, luaţi-vă şi luaţi-i şi pe alţii peste picior. Nu vă speriaţi. A opri râsul prin transformarea acestuia în infracţiune este mai de râs ca râsul însuşi. (Dragoş CIOCĂZAN)