Raluca-Gabriela Stavriu:

Eu sunt toamna, ploaia/ răsăritul, călătorul,/ frunza, / clipa care se zate în ceasornic.

Pe malurile misterioase ale Dunării, la Brăila, s-a născut poeta Raluca-Gabriela Stavriu, în anul 1993. După jocurile copilăriei urmează Colegiul Naţional Iulia Haşdeu, apoi Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, iar acum aprofundează Etnologia, antropologia şi folclorul la Universitatea din Bucureşti. Iată cum a răspuns aceasta la întrebările jurnalistei Iulia Georgescu de la publicaţia Condeie Ilfovene:
Cum a apărut pasiunea pentru poezie în viaţa ta?
Poezia a fost prezentă în viaţa mea încă din copilărie. Am crescut cu ea. După rostirea primelor cuvinte acesta era modul meu cel mai firesc de a mă exprima. Nu aveam mai mult de doi ani şi jumătate când am început să învăţ mici strofe, ghicitori, cântecele, pe care le reţineam cu o uşurinţă uimitoare; îmi plăcea să le repet în neştire, fără să mi se pară o corvoadă nici memorarea şi nici dăruirea lor celor care mi-o cereau. Cel mai obişnuit lucru pe care îl auzeam era întrebarea-îndemn: „Raluca, hai, nu ne spui şi nouă ceva?”. Dacă mi se întâmpla să uit rimele inventam altele şi nimeni nu băga de seamă că ceva este în neregulă, iar eu mă simţeam extrem de mândră pentru asta. Acest obicei m-a însoţit şi mai târziu, în şcoala generală, unde profesoara de română mă admira pentru pasiunea pe care o manifestam la orele de literatură şi uneori îmi atrăgea atenţia, cu umorul şi fina ironie ce o caracterizau: „Într-adevăr, o rimă foarte bună… dar nu este cea folosită de autor. Dacă mai trăia poetul poate aveai ocazia să negociezi cu dumnealui schimbarea rimei.” Eu râdeam, un pic stânjenită, dar ştiam că ea mă iubeşte şi apreciază chiar şi acest „defect” al meu de a schimba rimele.
Primele „forme ritmate” s-au aşezat pe foaie odată cu învăţarea literelor. Erau mici strofe, cântece, jocuri de cuvinte pe care le adunam într-un caiet în care aveam şi desene, frunze şi flori presate etc. Timidele încercări le scriam pe felicitări dăruindu-le celor apropiaţi.
În gimnaziu şi pe toată perioada liceului am participat cu bucurie la activităţile literare, olimpiade şi cercuri de lectură. În pauze citeam versuri. Preferam să fac acest lucru în locul multor alte activităţi. Citeam de mai multe ori aceeaşi poezie încercam să înţeleg de fiecare dată tot mai mult, să descopăr alte înţelesuri, să văd şi să simt ceea ce a văzut şi trăit stăpânul condeiului. Din rimele şi imaginile care mi se învârteau apoi în minte căutam să aleg şi să le aştern pe foaie pe cele care mă descriau mai fidel în acea clipă.
Despre ce îţi place cel mai mult să scrii?
Îmi place să scriu ceea ce simt, să „îmi pun sufletul pe foaie”, să mă „dezbrac” cuvânt cu cuvânt. Este ceea ce văd, nu neapărat cu ochii, ci cu inima. Iubesc să îmi descopăr mişcările sufletului şi să le pun în versuri, ca un jurnal de tresăriri. Mi se pare că, despre orice aş scrie, de fapt scriu despre mine. Eu sunt toamna, ploaia, răsăritul, călătorul, frunza, clipa care se zbate în ceasornic. Poezia este pur şi simplu oglindă. Este forma cea mai profundă şi intimă de a mă întâlni cu mine cea adevărată, cu frumosul ascuns de Dumnezeu în fiecare dintre noi.
Care sunt sursele tale de inspiraţie?
Când inspiraţia este un dar, totul devine foarte simplu, eu nu trebuie să fac altceva decât să scriu. De multe ori însă, din amalgamul stărilor, sentimentelor, gândurilor care mă străbat îmi este greu să aleg acel ceva din care se poate naşte o strofă. Alteori găsesc inspiraţie în lucrurile cele mai mărunte, în întâmplări banale, fapte şi lucruri pe lângă care de obicei trecem în fiecare zi fără să declanşeze vreun proces de creaţie. Mă inspiră frumosul sub orice formă, îmi place să îl caut în toţi şi în toate şi mă bucur de fiecare firimitură, dorindu-l mereu mai mult. Iubesc şi mă inspiră oamenii sinceri şi curajoşi, călătoriile, mirosul cărţilor şi anumite fraze pe care le păstrez ca moto-uri, muzica de calitate, persoanele pe care le am drept model în viaţă. Îmi place foarte mult sintagma: Frumuseţea este în ochii celui care priveşte a lui Margaret Hungerford. Într-adevăr, totul depinde de această vedere sufletească, de felul în care ai învăţat, te-ai obişnuit să priveşti oamenii, locurile, întâmplările, cât înţelegi din tot ceea ce viaţa îţi oferă la fiecare pas. Cu cât vezi mai adânc şi mai limpede, cu atât ceea ce pui în versuri pe hârtie este mai autentic şi poate avea o înrâurire asupra celor cărora din întâmplare sau nu le cad ochii pe ceea ce ai scris.
Concursuri, premii, volume publicate?
Activitatea mea literară publică este până acum destul de modestă. Am participat la câteva olimpiade şi concursuri de creaţie în timpul anilor de şcoală având rezultate deosebite. Am publicat câteva poezii şi în revista Idealuri a Colegiului Naţional Iulia Haşdeu unde am studiat la profilul filologie. Îmi doresc ca în viitorul apropiat să pot avea micul meu volum de versuri. Momentan încerc să mă dedic scrisului mai mult decât am făcut-o până acum, fiindcă doar aşa pot avea mai degrabă bucuria de a-mi vedea micile exerciţii de imaginaţie pe foi.
Unde ar putea persoanele interesate să citească poeziile tale?
Nu am o pagină virtuală destinată special acestei îndeletniciri artistice şi de aceea versurile pe care le scriu sunt găzduite în albumul: Versuri, frânturi de suflet de pe profilul personal de Facebook: Raluca-Gabriela Stavriu. În cel mai scurt timp însă toată activitatea se va muta pe o pagină, care va conţine exclusiv creaţiile mele, pentru o mai bună desfăşurare şi promovare a ei.
Mulţumim poetei Raluca-Gabriela Stavriu pentru sincerele răspunsuri şi îi dorim succes în carieră, pe mai departe! Iar acum, o mostră de creaţie literară…

VERSURI DE TOAMNĂ

S-a risipit vara cu visele ei
În loc de flori azi frunze pe-alei,
Pictate apusuri mă fac să tresar,
Si ploile toamnei cad rar.
Alerg, mă pierd pe poteci,
În joacă cu ploile reci,
Mi-e teamă să nu cad în cer,
Când frunzele mor şi stelele pier.
Îmi pare acum că lumea-i pe dos,
Pământul e sus şi cerul e jos,
Culorile mă fac s-ameţesc,
Bătăile inimii cresc…
Acorduri minore, balade uitate
Miroase a mere şi-a lemne uscate,
Corzile sufletului şoptesc în tăcere,
Poveştile toamnei, poveşti efemere.

(George V. GRIGORE)