Radu CÂMPEANU – IDENTITATE NAŢIONALĂ ŞI IDENTITATE LIBERALĂ

Ziua de 28 Februarie ne aduce aminte în fiecare an de o personalitate importantă a României de la cumpăna secolelor XX şi XXI: Radu Câmpeanu (28.02.1922-19.10.2016), cel care a reînfiinţat în anul 1990 Partidul Naţional Liberal.

Născut într-o familie din vechea aristocraţie românească, Radu Câmpeanu a fost consecvent toată viaţa, în ciuda provocărilor care i-au stat în cale, cu două elemente majore de identitate: cea naţională şi cea liberală. Prin modul în care a apărat valorile naţionale şi cele liberale este apreciat pe scară mare de cei care i-au fost prieteni, dar şi de cei care nu i-au susţinut ideile, ca un adevărat exemplu pentru zilele de astăzi şi pentru cele care vor urma.

Identitatea naţională a apărat-o Radu Câmpeanu cu instrumente specifice perioadelor istorice în care a trăit, dar de fiecare dată consecvent şi din toată inima. În tinereţe (anul 1941) a pledat pentru valorile pluralismului şi separaţia puterilor în stat, conform unei tradiţii deja formate în România, deşi regimul autoritar al acelor vremuri susţinea <centralizarea puterilor statului>. Nu s-a resemnat de la primele semnale ale dorinţei de transformare a României în ţară comunistă, ci a ales lupta de stradă într-un Bucureşti aflat sub ocupaţie militară sovietică (8 noiembrie 1945). Pentru identitatea democratică a României era justificat riscul sau chiar nebunia înfruntării forţelor de ordine ale noului regim dictatorial. Deşi învins atunci, pentru identitatea naţională a României a contat mult: lupta în favoarea democraţiei până în ultima clipă a rămas o emblemă nobilă de care ar trebui să fim mândri, noi cei de astăzi, dar şi generaţiile care vor veni.

Ajuns în închisorile comuniste (1947-1956), Radu Câmpeani şi-a întărit credinţa creştină ortodoxă în care fusese născut. A devenit un practicant fervent al ei. În plus, a suportat cu stoicism suferinţele din închisoare în spiritul cel mai profund al neamului românesc şi al credinţei ortodoxe, fără dorinţa de răzbunare şi fără să caute sau să judece vinovaţii. Mai târziu, om politic important al României democratice, cuvintele sale au fost profetice: „România viitoare nu se poate construi pe ură şi răzbunare!” (1990, Parlamentul României, Dezbateri pentru elaborarea noii Constituţii).

Eliberat din închisoare, a trăit un număr de ani (1956-1973) în varianta mai umană şi mai prietenoasă a regimului comunist. Deşi, fără să fi săvârşit abateri, ţara îi hărăzise ani grei de închisoare la vârsta frumoasă a tinereţii, nu s-a desprins de valorile naţionale. A fost fermecat de viitoarea soţie când aceasta îi recita pe malul lacului poezii de Eminescu sau din alţi clasici ai literaturii române. Da, Radu Câmpeanu, după mulţi şi grei ani în închisorile comuniste, un spirit cu adevărat european, era sensibil la valorile artistice şi culturale româneşti tradiţionale. În plus vedea peste tot calităţile şi nu defectele românilor.

În emigraţie (1973-1989) a apărat cu o foarte rară consecvenţă şi eficienţă interesele prezente şi viitoare ale României. Nu s-a sfiit să se ridice şi să plece de la reuniuni care puneau problema modificării graniţelor viitoare ale României sau limitări forţate ale suveranităţii sale. A avut acest nivel de demnitate, exemplu pentru cei de ieri, de astăzi şi de mâine, deşi era un simplu emigrant într-o ţară îndepărtată. În plus, nici nu ştia ce repercusiuni poate avea o astfel de atitudine.

A demonstrat de mai multe ori, pe bază de argumente puternice, că interesul naţional al României este în structurile occidentale de apărare şi în cele europene economice. Radu Câmpeanu a dovedit că iubirea de ţară nu este direct proporţională cu declaraţiile de independenţă a ei, ci cu faptele care o conduc către atingerea intereselor pe termen mediu şi lung. A explicat simplu şi clar că aderarea României la organismele occidentale şi europene ale timpului, aşa cum de altfel doriseră sau încercaseră fără succes şi generaţiile anterioare, era în acord cu spiritul patriotic.

Identitatea liberală a fost probabil pentru Radu Câmpeanu o sarcină de onoare faţă de generaţiile de lideri politici pe care îi cunoscuse în tinereţe. Dincolo de doctrină, există câteva reguli elementare de compoortament pe care liderii care se pretind liberali trebuie să le respecte. Dacă toţi cetăţenii sunt egali, şi valoarea votului lor este la fel de importantă. În consecinţă trebuie respectaţi toţi liderii aleşi de cetăţeni care ajung în Parlament sau în autorităţile locale alese. Organismele politice ale ţării privite în spirit liberal nu au reprezentanţi de ranguri diferite, indiferent de ideile pe care aceştia le propagă. Dacă sunt aleşi lideri care susţin idei nepotrivite pentru ţară, Radu Câmpeanu considera că sunt două soluţii: mai mult efort către electorat pentru a explica ce este într-adevăr în interesul majorităţii şi discuţii cu liderii respectivi pentru a-i convinge să-şi nuanţeze poziţiile radicale. Pentru el era acceptabilă discuţia, de regulă la o cafea, cu orice lider politic validat de cetăţeni.

Deoarece liberalism înseamnă respect pentru rezultatul votului, este necesar ca un lider liberal să-şi asume responsabilitatea guvernării dacă este victorios în alegeri, sau să se recunoască învins şi să-l felicite pe învingător. Caracterele mari se văd atât la victorie, cât mai ales la înfrângere. În funcţie de modul cum acţionezi în caz de înfrângere perioada de opoziţie va fi mai rodnică şi mai scurtă, sau mai săracă în realizări şi mai lungă. Pe de altă parte, este important să fie asimilate valorile şi ideile liberale, indiferent de culoarea politică a Guvernului. Prin ceea ce a făcut la revenirea în ţară (1990), Radu Câmpeanu a promovat foarte bine valorile liberalismului. Acestea au fost preluate în actul de guvernare chiar şi atunci când liberalii nu participau la guvernare sau aveau o participare minoritară în Parlament. Prin negocieri şi argumente a impus soluţiile specifice liberalismului în numeroase probleme ale României, în special în primii ani ai tranziţiei (1990-1992).

Prin atitudinea avută consecvent şi pe termen lung, Radu Câmpeanu nu putea fi perceput altfel decât cu o identitatea liberală. Iar această identitate a păstrat-o în marea majoritate a unui timp în care valorile liberale nu erau dominante în societatea românească, sau, mai rău, generau dificultăţi celor care le susţineau. Pentru el nu a contat interesul de moment, ci perspectiva luminoasă a viitorului.

Cât a rămas astăzi din identitatea naţională sau din identitatea liberală la diverşi lideri politici putem constata fiecare dintre noi.

Este bine că avem un reper de conduită: Radu CÂMPEANU. (Conf.univ.dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ. Universitatea „Spiru Haret”)