Răbdare şi încredere!
Data:
1 aprilie 2020
Sigur, viaţa noastră, la vreme de pandemie (sau în mod normal), se desfăşoară mai ales în spaţiul virtual sau în compania mass-media audio-vizuale, mulţi pretindem că (re)descoperim îndeletniciri casnice şi foarte mulţi dorim să convingem şi să ne convingem despre fericirea de a citi, de a privi spectacole de operă sau teatru, de a vedea capodopere cinematografice. Dacă luăm în serios şi glumele nenumărate, suntem o naţiune fericită, adaptată şi adaptabilă. Aceasta este imaginea idilică, din interiorului locuinţelor noastre, cam superficială, imaginea cu „mie nu mi se întâmplă!”
Dar tot pe reţelele sociale aflăm că lângă noi, lângă autoizolarea noastră forţată, se petrec drame. Şi este doar începutul. Nu, nu sunt pesimistă, nu sunt alarmistă. Am încredere că în noi vom găsi energia să ieşim din efectele acestei pandemii mai puternici, mai uniţi, mai optimişti. Am convingerea că ne vom sătura să fim egoişti şi vom deveni empatici, că ne vom da seama că într-adevăr suntem egali în faţa a ceea ce obişnuim să numim ”viaţă” şi/sau „moarte”. Am speranţa că vom fi mai sănătoşi şi vom recupera, vom face uitat răul făcut de coronavirus.
E adevărat, vedem cu ochiul liber că suntem incapabili să administrăm simultan probleme de sănătate, de producţie, de distribuţie, probleme sociale, financiare. Suntem incapabili să depăşim afirmaţiile şi să facem proiecte, programe concrete. Nu, nu mă contraziceţi! Da, noi nu suntem capabili, pentru că aceia care ne conduc sunt acolo pentru că noi i-am ales! În fine, poate că şi ei vor învăţa, poate că nu avem a face cu rea credinţă/rea voinţă, ci cu nepricepere, lipsă de experienţă. Poate că nu vom avea „îmbogăţiţi de război”, că nu va fi nevoie de intervenţia legii. Ziceţi că sunt utopică? Poate, dar eu (vreau să) cred că suntem un popor bun. Sunt doar accidente românii care nu respectă prevederile izvorâte din situaţia de urgenţă instituită, sunt persoane excesiv de glumeţe…
Majoritatea a înţeles. Distanţarea socială ne arată cât de importanţi suntem unii pentru alţii. Sunt triste aşezările umane, parcurile… fără oameni. Toţi ne simţim singuri fără familia lărgită, fără prieteni, colegi, fără vecini. Ne dăm seama că întâlnirile virtuale nu pot avea căldura întâlnirilor reale, că, în comunicare, cuvintele şi emoticoanele nu sunt de ajuns. Şi pentru că am înţeles, stăm în casă.
Stăm în casă şi învăţăm, ne facem planuri, proiecte pentru examenele ce vor urma. Ştiţi cum e în sesiune?! Ne autoizolăm ca să învăţăm să promovăm examenele, să demonstrăm că ştim. Haideţi să învăţăm şi acum! Poate, când va trece pandemia, vom reuşi să fim premianţi, învingători, ca naţie! (Mioara Vergu-Iordache)
Numărul 808
