„Quo vadis”, măi dragă?

Aşa a fost la început. Stângăciile inerente trecerii într-un alt fel de lume, şi nu oricum, ci peste noapte. Acum trei decenii libertatea ne găsea nepregătiţi să o primim. Ne uitam unii la alţii şi nu prea ştiam încotro să o apucăm. Apoi, brusc, starea de fapt ne-a izbit violent. Un arc nevăzut ne-a tras de sub picioare covorul aspru al realităţii de partid şi de stat, pe care ne obişnuisem să stăm turceşte, aşteptând cuminţi ca istoria să ne bage în seamă un pic. Eram, pentru prima dată după mulţi ani, de capul nostru; nu se mai „dădea”, nu se mai „băgau pui” la Premial, pachetul de unt, în sfârşit, se găsea peste tot, dar costa opt lei dimineaţa şi o sută opt lei la prânz, şi (ce bucurie!) puteai să cumperi parizer şi salam de vară în fiecare zi, cu kilogramele. Însă, trebuia ca fiecare să decidă pentru el. Nu mai existau „indicaţii”, teze, constrângeri. Nici teamă. Nici încruntări. Frumoase zile. Respirând libertatea, am lăsat-o să ne pătrundă până în măduva oaselor.
Pe urmă, mulţimea de gânduri, idei, opinii aflate în devălmăşie,
s-au ordonat sub formă de politică. Ceva normal într-un stat democratic. Atunci a început. Expresii şi cuvinte noi ne ajungeau la urechi. Modelul suedez, măi dragă. Morman de fiare vechi. Monarhia salvează România. Peste o sută de partide politice înfiinţate în două luni. Liber-schimbism. Papioane. Afaceri cu statul. Măi animalule. Cincisprezece mii de specialişti. Voi n-aţi mâncat salam cu soia. Nu ne vindem ţara. Lămpaşe şi bâte. Întâlnirea de la Snagov. Europa. NATO. Rusia foarte aproape. Sobor de preoţi. Şi multe, multe altele. Clişee postrevoluţionare care ne-au marcat drumul, cu poticneli, spre ceva mai binele de azi.
Şi după tot acest parcurs, la început romantic, apoi, pe măsură ce înţelegeam mecanismele schimbării, din ce în ce mai complicat, unde ne aflăm? Această a treia Republică (urmând primelor două, una proclamată samavolnic şi complet ilegal, iar cea de-a doua consfinţită prin votarea buimacă a unei constituţii rătutite care stă la baza haosului legislativ şi politizării aparatului administrativ) cât de viabilă mai este? De exemplu, de ce cheltuim bani pe referendumuri dacă aplicarea rezultatelor acestora nu este obligatorie? Concluzia este că dacă cineva ne-ar întreba Quo vadis? niciunul dintre noi nu ar şti ce să răspundă. Poate doar un „măi dragă” încurcat, însoţit de gestul pavlovian de scărpinare a bărbiei şi o privire disperată spre zările albastre în căutarea celor cincisprezece mii de specialişti ai unora sau a paradisului stângist în care nimeni nu plăteşte nimic şi toată lumea primeşte, al celorlalţi. Proiectele punctuale sau cele de ţară sunt aruncate la coş, de obicei imediat după scrutin, nu neapărat din rea-voinţă, ci de teamă că vor fi terminate de cei care vin după şi răpesc gloria celor care le-au iniţiat. Orgoliu, infatuare sau prostie? Senzaţia de nimic palpabil sporeşte în intensitate pe zi ce trece. Între timp, justiţia face dreptate. Sau se face că face. Iar fabricile noastre devin cuiburi de ciori, în timp ce, pe Dunăre şi pe mare, curg convoaie nesfârşite de produse importate din noile ţări „vecine şi pretine” sau de aiurea. Fără să vreau, gândul îmi alunecă la o replică dintr-o schiţă a lui Ion Băieşu: Doamne, ce se mai bucurau ei, surdo-muţii, cu toţii, neauzindu-se unii pe alţii! Chiar, Quo Vadis, măi dragă? (Dragoş CIOCĂZAN)