Quid pro quo

Adică serviciu contra serviciu. De când a lăsat-o Dumnezeu pe pământ, omenirea a funcţionat temeinic pe baza acestui principiu. Unii, mai jucăuşi, îi plasează originile în perioada neguroasă a Comunei Primitive. Atunci era simplu: jumătate din mamutul meu pentru trei sferturi din rinocerul tău lânos. Când înţelegerea era greu de băgat în capul vecinului de grotă, se folosea bâta înfiptă în capul celui pe care îl lua gura pe dinainte. Se mai utilizau, uneori, aruncatul cu pietre sau scuipatul, însoţite de un sunet gutural, probabil strămoşul invectivelor din prezent. În final, totul se rezolva cu un pumn de mărgele şi câteva pietre lucitoare. Cel cu ţeasta crăpată de ghioaga noduroasă era oblojit cu frunze de leac, şi toţi ţopăiau fericiţi în jurul focului, muşcând cu poftă din preistoricele hartane. Astăzi lucrurile s-au schimbat, oarecum. Nu ne mai îmbrăcăm în blănuri cu miros clocit, ne scăldăm mai des în apă, dar şi în vorbe viclean meşteşugite. Am aruncat bâta în foc, dar am inventat un alt fel de retevei, care nu te mai pocneşte în frunte, ci în locuri unde durerea e mai mare. Zâmbetul forţat şi falsa preocupare pentru interesul colectiv, discursurile despre „marea familie”, oricare ar fi aceasta, minciuna spusă râzând, promisiunile deşarte şi vorbele şirete care alunecă pe buze mai uşor ca fulgul unui canar, toate sunt dovada vie că vremea suliţelor cu vârf de silex n-a apus. Doar că vânătoarea e mai bine pusă la cale, iar vânatul mai vulnerabil pentru că are buzunarele goale şi opincile găurite. Grotele de astăzi nu mai sunt întunecoase şi nici pictate cu închipuiri zoomorfe, ci turnuri de sticlă din spatele căreia te privesc ochi lacomi. În fond, pentru ei nu eşti decât un consumator gregar, un şir de cifre, un cod de bare. O sarcină uşor de bifat în catastife digitalizate care contabilizează roadele culese de tine, omul obişnuit, al căror gust adevărat nu-l vei simţi niciodată. Dacă atunci, în zorii omenirii, cuvântul era mort, acum comunicarea este infinită, dar inoperantă. Se zice mult şi se înţelege puţin, chiar dacă pielea uscată la soare a fost înlocuită cu haine de firmă. Tot acest sclipici s-a năruit în câteva secunde, când instinctul a biruit raţiu-nea, din cauza unei crize provocate de un minuscul adversar. şi uite aşa, vechiul, sănătosul principiu „te servesc, mă serveşti” începe să se clatine şi să semene mai degrabă cu „dinte pentru dinte”. şi niciuna dintre părţi nu dă vreun semn, cât de mic, că ar mai dori să arunce bâta în foc. Dimpotrivă. (Dragoș CIOCĂZAN)