Puricele şi curcanul

În fond, ce e important la o fabulă? Morala desigur, motiv pentru care mi-am permis să înlocuiesc elefantul cu altă vieţuitoare, mai potrivită scopului educativ al zicerii şi mai aproape de realitatea curentă. Elefanţii, cum ştim, sunt puţin cam supraponderali şi nu le şade bine să fie ţanţoşi. Iar despre înfoiatul trompei sau al cozii n-am auzit. Încă.
Curcanul, în schimb, este o lighioană mult mai adaptată: e gureş, gurluie şi cloncăne scuturând din mărgele, se înroşeşte sau albăstreşte, după cum e situaţia, ba chiar dă din aripi, deşi n-am văzut corcodan zburând. Diferenţa de gabarit nu e importantă în povestea de faţă, pentru că ceea ce contează e atitudinea. Păsăroiul mărgelat umblă ţanţoş printre purici, îi striveşte în călcătura ghearelor, îi ciuguleşte odată cu uruiala sau pur şi simplu îi ignoră. El e stăpânul absolut al bătăturii şi împarte binele şi răul cu ţârâita sau cu polonicul, după cât de plăcut îi este gâdilat auzul de celelalte dobitoace din ogradă. Important e să fie admirat, asaltat de cânturi şi ode, să fie privit cu ciocurile sau boturile căscate a uimire şi supunere. Tot ce spune sau face el e sacru şi obligatoriu de urmat. Nimeni nu are voie să-i atingă penajul lustruit sau să ridice ochii către Măria-Sa fără a suporta groaznicele consecinţe prevăzute de legile scrise tot de el. Bineînţeles, nu poate face toate astea fără un cârd de curci ascultătoare care cârâie prin juru-i, purtând din cioc în cioc bârfe, veşti, înştiinţări şi noutăţi despre dihăniile care i se opun pe ascuns, îndrăznind să nu-i facă pe plac.
De atâta ţâfnă, şi el şi cei care-l urmează fără a cârti nu mai au timp să observe că penele altădată lucioase şi albe ale stăpânului au cam început să bată în cenuşiu, colierul de mărgele îşi stinge încet-încet dogoarea roş-albastră, iar fiecare pas al orătaniei se lasă cu un stol de fulgi scămoşaţi. Gloria e făcută să apună. Vremea osanalelor se stinge. Pentru cei ce şi le arogă fără merit e greu, foarte greu. Cei ce îl preamăreau până mai ieri astăzi par să o lase mai moale. De aceea, eroul nostru va trebui, foarte curând, să-şi aplece privirile semeţe şi către insignifiantul purice pe care până acum l-a strivit nepăsător în drumul prin poiată. Din nefericire pentru el, mica gânganie are avantaje de netăgăduit: nu umblă de una singură, ci în roiuri de milioane de indivizi, se strecoară peste tot, în cel mai falnic penaj şi în cea mai pufoasă blană. Vieţuind printre fulgii săi, puricele ştie cam totul despre el şi nu îi va fi greu să-i intre în ureche, ciupindu-l cu meşteşug de locul cel mai dureros. Şi-apoi, goanga nu e surdă, nici proastă, nici aşa uşor de convins. Povestea cu buturuga mică se potriveşte de minune în acest exemplu rupt din viaţă, mai ales atunci când, uitând că traiul de stăpân e scurt, el, curcanul falnic de altădată, acum ceva mai jumulit şi părăsit de toţi, va sfârşi lamentabil într-o tavă năpădită de unsori şi mirodenii, spre deliciul gospodarului nevăzut, care l-a lăsat să creadă că e ceea ce n-avea cum să fie, al dulăilor din batişte ce-i vor ronţăi cu poftă ciolanele, dar şi al micuţului purice, care se va salva zbughindu-i dintre pene fix cu o secundă înainte ca satârul să fulgere. (Dragoş CIOCĂZAN)