Punctul de sprijin

Care vă este punctul fix la care vă raportaţi pentru a vă păstra echilibrul? Pentru că fiecare om are un asemenea punct! Poate fi familia – soţ/soţie copiii, părinţii, fraţi, surori – profesia, iubitul/iubita, o idee, o valoare, morală sau materială, credinţa, încrederea în propria valoare, prietenii sinceri…Toţi avem nevoie să ne simţim în siguranţă, de la tinereţe până la bătrâneţe, să ştim că undeva, în timp şi în spaţiu, contăm pe cineva sau pe ceva, că există un loc în care nu suntem criticaţi, judecaţi, în care suntem acceptaţi, iubiţi, ajutaţi. Că avem un punct de sprijin.

Înainte de 1990, la un moment dat, s-a desfiinţat cenzura ce îţi umbla pe volumele de versuri, proză, teatru, pe spectacole de orice fel, pe filme, pe textele de presă, în fine, cam pe tot ce era activitate intelectuală, cu scopul de „a împiedica propagarea unor idei, răspândirea unor informaţii” care nu conveneau regimului. S-ar zice că a fost foarte bine. Teoretic. Pentru că dacă cenzurii învăţaseră mulţi cum să-i facă faţă, prin diferite metode, unele mai ortodoxe, altele mai puţin, a fost foarte greu de luptat cu autocenzura! Mai puţini au putut să-i facă faţă. Paradoxal?! Nu. Pentru că nu au dispărut efectele cenzurii, chiar dacă aceasta s-a transformat în… autocenzură. Păţiţi, mulţi „au suflat în iaurt”. Este foarte dificil să lupţi cu propriii monştri, e foarte greu să-ţi cenzurezi pornirile de orice fel. Nu există decât o singură armă sau un singur medicament. Educaţia. Şi nu numai propria educaţie!

Acum, în democraţia pe care o trăim, nu ştiu dacă mai există cenzură, căci de autocenzură nu poate fi vorba! Sigur, oficial, nu este cenzură. Dar ce înseamnă interesele patronilor, prieteniile ideologice sau de orice alt fel, ce înseamnă neplata sau plata insuficientă a creaţiilor, ce înseamnă, şi ca o consecinţă, superficiala pregătire a creatorilor de azi, subţirimea creaţiilor lor, cantonarea în politică partizană? Nu cumva cenzura, în general, şi cenzura bunului simţ şi a adevărului? Ce înseamnă scandalosul dosar al doctorilor plagiatori? O autocenzură viciată, cred eu.

Există şi azi nişte filtre, nu le-aşi numi cenzură. Sunt instituţii care au rolul de a sta de pază şi a stopa derapajele de orice fel. De pildă, discriminarea. Foarte bine, până nu devine excesivă. Sau CNA, instituţie care stă la colţ cu amenda pentru unele alunecări, viraje, dar trece senin peste fondul problemei! Adică ignoră rolul informativ şi educativ al audiovizualului. Nu mai este „cool” să vorbeşti despre rolul formativ-educativ al presei de toate felurile, numai că ea, presa, este pe cale să nască monştri, pentru că nimeni nu o ţine în frâu. Toate ideile, toate informaţiile pot fi prezentate, dar cu grijă pentru Limba română folosită, pentru tonul şi atitudinea cu care interlocutorii sunt abordaţi. Nu trebuie să avem toţi aceleaşi păreri, dar ar trebui să vorbim cu toţii, în România, Limba Română! Pentru că Limba Română ne este unul dintre punctele fixe, punctul de sprijin. (Mioara Vergu-Iordache)