PUNCTE DE VEDERE de la partenerii noştri, specialişti ai Institutului TESEO din Italia

Banca Centrală Europeană (BCE) şi-a schimbat în mod repetat poziţia, pe măsură ce criza coronavirusului a evoluat. Christine Lagarde a anunţat pe 19 martie o manevră monetară de expansiune de 750 de miliarde de euro în plus faţă de cea lansată deja, de 120 de miliarde de euro, numită Pandemic Emergency Purchase Programme (PEPP).

Iniţial, aceşti bani erau folosiţi în 2020 pentru achiziţionarea de titluri de creanţă emise de cele 26 de state membre cu „flexibilitate”, însă fondurile erau limitate la pragul maxim de o treime pentru fiecare emisiune de stat. BCE ar putea cumpăra obligaţiuni guvernamentale de pe pieţele secundare pentru a reduce diferenţele dintre cele mai afectate state, unde reperul este Bondul german.

La data de 26 martie a existat un prim moment de cotitură: chiar preşedintele Lagarde a comunicat eliminarea de către Consiliul de Administraţie al BCE a limitei de 33% la achiziţii, iar acum BCE poate cumpăra titlurile fără limite, dar respectând întotdeauna o proporţionalitate a investiţiilor între toate cele 26 de state. Această manevră monetară de expansiune nelimitată nu poate rezolva criza. De fapt, în Uniunea Europeană, statele membre dezbat problema eurobondurilor (sau coronabondurilor) ca instrumente financiare care sprijină economiile naţionale pentru a depăşi criza globală a pandemiei.

Trebuie să fie clar că adevărata problemă nu este monetară, ci politică. Europeanul este unit prin monedă, dar divizat prin orice altceva şi, nu în ultimul rând, prin politicile fiscale. Astăzi, Uniunea este guvernată de social-democraţi şi populari, existând, la un moment dat, o fractură între două blocuri de state naţionale care nu arată solidaritatea reciprocă necesară în aceste momente de urgenţă. PEPP singur nu poate repara declaraţiile inadmisibile şi dăunătoare ale lui Christine Lagarde, care au provocat o prăbuşire a Bursei de la Milano cu peste 16% şi chiar au forţat preşedintele Republicii, Sergio Mattarella, să intervină în apărarea Italiei.

Multe miliarde alocate de BCE vor fi utilizate în mare parte pentru achiziţionarea de titluri de creanţă din cele 26 de state membre pe piaţa secundară – nu pe piaţa primară şi la licitaţie – şi cu mare dificultate, previzibilă de altfel; ele vor ajunge în economia reală prin finanţarea întreprinderilor şi consumatorilor. Motivul acestei frâne în circulaţia fluxurilor financiare este cauzat de normele actuale de supraveghere a sistemului bancar, care s-a devalorizat de la prăbuşirea drastică a burselor din ultimul timp. Băncile au sarcina de a intermedia transmiterea fluxurilor financiare. În Frankfurt, se ajunge prea lent la concluzia că nimic nu va mai fi ca înainte de Covid-19, deoarece această catastrofă sanitară fără precedent a blocat majoritatea economiilor de pe „bătrânul continent!”, aşa cum nici cel de-al Doilea Război Mondial nu o făcuse.

Ne vom întreba deci: aceşti bancheri înţeleg că popoarele Europei sunt la răscruce şi ordinea publică ar putea să cadă dacă pandemia ar dura mult timp şi îi va obligat pe mulţi cetăţeni să rămână nemişcaţi, pierzându-şi locurile de muncă şi trăind din economiile proprii?

Dacă Relaxarea Cantitativă (QE) promovată de Mario Draghi a salvat temporar Euro, trebuie amintit şi faptul că a generat acel fenomen teoretizat de economistul John Maynard Keynes numit „capcană de lichiditate”. De fapt, pieţele financiare au fost inundate de sute de miliarde în fiecare lună, de mai mulţi ani, dar economia reală nu a înregistrat creşterile preconizate ale cererii, deoarece nu a primit toţi aceşti bani în mod concret. Chiar şi „şoimii” Deutsche Bundesbank ar trebui să ia act de faptul că BCE nu garantează nici măcar stabilitatea preţurilor şi nu a reuşit să atingă obiectivul de a ridica inflaţia la pragul de 2%, o ţintă considerată necesară pentru o economie durabilă, în timp ce deflaţia structurală rămâne o realitate pe întregul continent.

Pentru a salva UE, astăzi trebuie luate în considerare toate soluţiile, chiar derogând de la regulile valabile în situaţii obişnuite: de la metoda non meritocratică „helicopter money” utilizată de Hong Kong şi SUA, care au creditat direct conturile curente personale ale cetăţenilor pentru a reporni consumul, la suspendarea constrângerilor bancare din Basel 3 şi la amânarea Basel 4, la relaxarea parametrilor legaţi de rating şi modificarea regulilor de supraveghere bancară privind împrumutul neperformant (NPL), până la măsuri speciale la nivel naţional pentru ţările cele mai afectate de Covid-19. În plus, dacă Comisia Europeană şi Consiliul Europei ar atribui BCE misiunea unui adevărat creditor de ultimă soluţie, nu ar mai fi nevoie de renumitul Mecanism European de Stabilitate (MES), care ar putea fi abrogat.

Tot Mario Draghi, predecesorul lui Christine Lagarde la BCE, într-un articol din Financial Times, a descris un program fără precedent propus pentru a fi pus în aplicare rapid în această criză, pe care l-a definit drept „o tragedie potenţial umană de proporţii biblice”.

Italia este unul dintre cele trei mari state fondatoare ale Uniunii Europene. Este absurd că, în acest moment dificil, Germania, Olanda, Austria şi Finlanda continuă să plaseze veto şi condiţiile inacceptabile pe eurobondurile propuse de Italia, Franţa, Spania, Irlanda, Belgia, Grecia, Portugalia, Luxemburg şi Slovenia. În ultimii ani, poate Italia s-a dovedit a fi prea îngăduitoare cu Germania, când scandalurile multimiliardare ale Dieselgate şi Euribor au venit de acolo, şi au refuzat să aplice sancţiuni pentru încălcarea Pactului de Stabilitate, ca să nu mai vorbim de datorii de război care au fost în mare parte anulate şi niciodată plătite. Cu toate acestea, în ultimul deceniu, conducătorii europeni au permis aplicarea unor reguli europene stricte împotriva sistemului bancar italian încărcat de NPL-uri garantate cu garanţii – în mare parte imobile, dar nu au permis tratament egal pentru băncile germane – în primul rând Deutsche Bank şi Commerzbank – pline de derivaţi toxici fără valoare. Nu numai asta. În 5 ani, guvernul italian a plătit deja aproximativ 60 din cele 125 de miliarde de euro solicitate în MES, în loc să ajute companiile italiene aflate în dificultate. Mai mult decât atât, în MES, Italia nu este reprezentată în consiliu, care înregistrează, în schimb, prezenţa a doi germani şi doi francezi, protejaţi de imunitatea legală. MES, mai degrabă decât un „Fond de salvare a statelor” prin solidaritate, are aspectul dublu al unui „creditor prea exigent” şi al unui „fond german de economisire a băncii” în dificultate pentru instrumentele derivate toxice, eludând astfel regulile de salvare din Directiva 2014 / 59 / UE pentru soluţionarea crizelor bancare (aşa-numitul BRDD).

Toată lumea declară că există un război economic. După zeci de ani de politică a UE, unele state şi-au manifestat egoismul în prima problemă continentală majoră. Anii în care cei trei catolici, Alcide De Gasperi pentru Italia, Konrad Adenauer pentru Germania, Robert Schuman pentru Franţa, care au fost părinţii fondatori ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) căreia Uniunea Europeană îi este moştenitorul direct. Astăzi, instituţiile europene riscă implozia, având în vedere că a fost deja discreditată de mai multe ori credibilitatea lor, şi Brexit a demonstrat că procesul de integrare nu este ireversibil. (Profesor de Management Angelo PALETTA,Institutul TESEO pentru Formare şi Cercetare la Nivel Înalt )