PUNCT DE VEDERE privind programele şi manualele de limba şi literatura română

A fost clar pentru toată lumea că, după căderea comunismului, toate restricţiile ideologice prezente în vechile manuale de limba şi literatura română trebuiau să cadă şi, în cea mai mare parte, au căzut. Dar existau acolo şi părţi bune care trebuiau recuperate şi continuate (multe prezente, de exemplu, în manualul clasic de „Limba şi literatura română pentru clasa a IX-a”, elaborat de Nicolae Manolescu, Vladimir Gheorghiu, Nicolae I. Nicolae şi Constantin Otobăcu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984, plus alte ediţii).

În vârtejul schimbării, s-a căzut de acord, la finele anilor 1990 şi la începutul anilor 2000, ca limba română să fie predată la liceu fără gramatică (?), iar literatura să fie reorganizată tematic şi nu cronologic. Tot atunci, „s-au reorganizat” şi istoria naţională şi istoria universală, după criterii anistorice. „Experţii” se declarau aproape pe faţă „plictisiţi” de vechile criterii care vizau organizarea sistemică a materiei, unele dintre aceste criterii fiind folosite şi sub comunism, dar moştenite după o activitate laborioasă din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Disciplinele istorice au fost rebotezate (cu eliminarea vechilor denumiri de „Istoria României” şi „Istoria universală”) în neutrul „Istorie” şi transformate în sociologie istorică şi politologie sau filosofia istoriei. Istoria nu a mai respectat criteriul diacronic şi s-a studiat pe teme. Numele de „Limba română” de la clasele mici a fost înlocuit cu o găselniţă de genul „Limbă şi comunicare” (?), iar în predarea materiei s-a renunţat şi aici la diacronie. Rezultatul a fost catastrofal, în sensul că, după mai mulţi ani, şcolile şi facultăţile de profil au avut un feed-back negativ.

Fireşte că şcoala se modernizează mereu şi materiile trebuie să ţină acest ritm major al schimbărilor. Dar limba fără gramatică şi literatura fără tratarea sa în timp, „din cele mai vechi timpuri (la noi e vorba de finele Evului Mediu, iar Evul Mediu se sfârşeşte şi în spaţiul nostru în jur de 1550) până astăzi” îşi pierd esenţa şi încetează să mai reflecte realităţile respective. Nu se poate studia, de exemplu, la tema „dragostea în literatură”, Mircea Eliade în clasa a XIa şi apoi, în clasa a XII-a, la tema „natura în literatură”, poezia „Sburătorul” de Ion Heliade Rădulescu. Mircea Eliade nu poate fi imaginat fără Heliade Rădulescu, fiindcă el nu a căzut cu hârzobul din cer. De asemenea, studiul teoriei literaturii rămâne esenţial pentru clasa a IX-a, când trebuie să se înţeleagă, la un nivel superior faţă de gimnaziu, succesiunea curentelor literare (culturale): medievalism, umanism, raţionalism, iluminism, romantism, realism, pozitivism, naturalism, simbolism etc. Tot aici, se cuvin definite stilurile, analizaţi tropii şi figurile de stil, natura şi structura unei analize literare etc. Această organizare a materiei e rezultatul unei munci de secole, făcute nu de comunişti, ci de marii teoreticieni ai culturii, literaturii şi istoriei. Literatura română înseamnă, în primul rând, istoria literaturii, aşa cum filosofia este istoria filosofiei. Nu putem schimba, de dragul modernităţii, al destructurării, al tratării contrafactuale etc., realitatea. Pe cine ar putea să deranjeze faptul că Grigore Alexandrescu este romantic sau că Hasdeu se plasează între romantism şi pozitivism, cu o înclinaţie spre fantezie debordantă? Este complet neproductiv şi chiar dăunător să facem din materie un mixtum compositum. Literatura veche are rolul şi rostul ei. Fireşte, elevii nu vor avea de citit integral „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Miron Costin şi nici „Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea” de Dimitrie Cantemir, dar ei trebuie să ştie să definească aceste opere şi să le încadreze în epocă, să simtă gustul epocii. Nici elevii din Anglia nu-l mai citesc pe Shakespeare cum făceau elevii secolului al XIX-lea, dar trebuie să ştie de Shakespeare, de temele lui, de sonetele lui, de umanismul lui târziu. Aflăm că şi acolo, în ţările Occidentului sa „modernizat” materia, dar cu ce rezultat? Renunţarea la diacronie, studiul cronologic al literaturii nu modernizează nimic, ci dă apă la moară unor mişcări reprobabile, precum „Anularea culturii” sau „Treziţii”.

În concluzie, mulţi specialişti şi mulţi profesori care au lucrat şi lucrează în liceu consideră că nu restructurarea materiei după criterii aleatorii şi extraliterare poate conduce la studiul serios al limbii şi literaturii române, ci predarea judicioasă de către profesori şi asimilarea serioasă de către elevi a temelor. Atractivitatea pentru elevi nu constă în titluri şocante şi nici în restructurări de tip sociologic sau filosofic, ci în modernizarea expresiei, în predarea alertă, cu imagini în mişcare, cu emoţie transmisă de profesori. Altminteri, oricum am face, curentele literare rămân tot ele, iar Eminescu rămâne şi el ceea ce este. Doar că nimic nu se poate scoate din context, pentru că orice disciplină şi ştiinţă are componenta sa istorică, se dezvoltă în spaţiu şi timp. De aceea, este păcat să încercăm „a turna în formă nouă limba veche şi-înţeleaptă”, după criterii discutabile şi după mode trecătoare.

Inovarea în predare se poate face doar în cadrul unor reguli. De la Amos Comenius încoace, de când pedagogia modernă şi-a afirmat existenţa, se ştie că în şcoală materia se organizează şi după criterii didactice. Organizarea lumii trebuie să aibă ecou în organizarea materiei. La liceu, nu se pot face experimente de creativitate cu elevii decât în limite rezonabile, mai ales la cenaclurile literare sau în revistele literare. Şcoala intervine în haosul lumii şi structurează aparenta dezordine. Profesorii sunt obligaţi să respecte realitatea, viaţa, iar viaţa se derulează în curgerea timpului. Literatura este o entitate în această curgere de demult spre noi, creaţiile literare decurgând una din alta. Nu se poate imagina „epoca clasicilor literaturii” – nume devenit acum odios „toboşarilor vremurilor noi” – fără acumulările anterioare. De aceea, este o aberaţie să se studieze întâi Liviu Rebreanu şi apoi Ioan Slavici, întâi Ion Minulescu (dacă nu cumva a încăput la „poeţii minori”) şi ulterior Vasile Alecsandri. De asemenea, studiul tematic al unora dintre motivele şi creaţiile scriitorilor, scoase din contextul lor temporal, fragmentează întregul şi obturează imaginea de ansamblu. Scriitorii sunt entităţi în sine, personalităţi puternice, legate de civilizaţia în care au trăit. În acest spirit, predarea istoriei generale trebuie corelată cu istoria literaturii. În facultate este cu totul altceva. Acolo, cursurile seminarele speciale, cursurile tematice trebuie să fie la ordinea zilei, fiindcă studenţii au, de când erau elevi, imaginea mersului, în timp şi spaţiu, al literaturii.

O programă modernă şi manualele moderne de literatură română trebuie să fie ghiduri flexibile pentru a crea capacitatea de explorare şi nu enciclopedii de memorat. Dar eliminarea completă a memorării lipseşte elevii de una dintre componentele inteligenţei umane. Cultivarea memoriei înseamnă cultivarea inteligenţei naturale în detrimentul celei artificiale. Nu se poate imagina inteligenţa fără memorie. Programele moderne trebuie să transforme elevul din receptor pasiv în participant activ la actul lecturii şi al interpretării, oferindu-i instrumentele necesare pentru a fi un bun analist critic şi eficient în lumea complexă de astăzi, pentru viitorul carierei sale. Analiza critică personală se poate face de către elev doar dacă are înmagazinată în mintea proprie creaţia literară de bază aşa cum s-a derulat ea. Altminteri, elevul apelează la inteligenţa artificială şi crede tot ce primeşte de-acolo de-a gata. De aceea, încercările de a moderniza programele şi manualele prin renunţare la specificul disciplinelor, la natura lor intrinsecă – în cazul nostru la succesiunea curentelor culturale şi la diacronie – sunt greşite şi chiar dăunătoare. Tratarea istorică nu înseamnă istorism, ci înseamnă încadrare în realitate. Tratarea istorică nu are legătură directă cu tradiţia şi nu decurge din conservatorism, ci din felul în care e structurată realitatea. Aşa cum viaţa omului nu începe cu maturitatea, nici literatura nu începe cu Urmuz. Toate decurg unele din altele. Istoria este viaţa oamenilor care au trăit în ceea ce noi numim trecut. Dacă dispreţuim istoria, dispreţuim viaţa.

Acad. Ioan-Aurel POP,
Preşedintele Academiei Române
ACADEMIA ROMÂNĂ, 8 decembrie 2025