Pumnii mei nu are minte

„Forţa argumentului” este o expresie, din păcate, cel puţin interpretabilă, dacă nu chiar nefericită. Fiindcă între cele două cuvinte se cască o prăpastie, un hău ilogic de sorginte aproape oximoronică. Argumentul este, de la sine înţeles, dovada, proba, raţionamentul, considerentul fără îndoială părtinitor, bazat pe adevărul relativ al unuia sau altuia. Când se adună mai multe argumente, ale ambelor părţi, nu ar trebui să fie foarte greu să se ajungă la o înţelegere. Dar nu se întâmplă aşa niciodată. Forţa, dimpotrivă, este exact lipsa argumentului, impulsul de moment, acţiunea necontrolată. De cele mai multe ori, parcă pentru a confirma absurdul sintagmei pomenite mai sus, singurul argument rămâne pumnul, indiferent de forma pe care o ia: constrângere politică, şantaj, coerciţie economică sau, uneori, tanc. Înainte de a lovi, mâna cu degetele strânse snop acoperă urechile sau ochii, pentru ca pumnul care va zvâcni în falca celuilalt să fie surd şi orb. Ciocnirea civilizaţiilor, mai precis a culturilor, căci despre asta a fost şi este vorba de câteva milenii încoace, a urmat acelaşi tipar bazat pe încălcarea tuturor celor zece porunci biblice şi a altor învăţături, pe care altminteri toată lumea le invocă zâmbind fals înainte de a rade un presupus rival de pe faţa pământului.

Trăim în lumi paralele, dar ireconciliabile, legate prin sinapse mustind de ignoranţă. Ura ca mijloc de relaţionare. Nimeni nu se mai înţelege cu nimeni într-o societate a cărei polarizare nu mai este provocată de antagonismul bogăţie-sărăcie, ci de faptul că nu mai reuşim să pricepem ce ni se întâmplă. Trăim nimicul ca şi cum ar fi o împlinire, probabil pentru că în ultimele decenii am fost creduli, supuşi, câteodată laşi. Ne-am obişnuit cu minciuna, de fapt, nici nu o mai distingem de realitate. Asistăm la falimentul economic al unui sistem pe care îl credeam infailibil, la eşecul politic al unor proiecte măreţe, dovedite ulterior drept fantezii bazate pe propagandă, la războaie de operetă în numele unor libertăţi butaforice în spatele cărora se ascunde foamea de resurse ieftine necesare susţinerii risipei, la prăbuşirea sistemelor politice care au asigurat un echilibru strâmb, dar stabil până acum câţiva ani. Ni se spune că suntem prea mulţi, că planeta nu ne mai poate răbda pe toţi. Că până şi zeii care ne-au creat s-au plictisit de noi. Nu cred că acum bătălia este una în sensul de „lebensraum”, adică de extindere a spaţiului vital pentru că suntem prea mulţi, ci una de tip „supergigantă roşie”, o stea muribundă aflată în pragul unei explozii apocaliptice. Niciun sistem nu mai stă în parametri, modurile de organizare politico-economică diferite nu se mai pot armoniza  pentru că toate sunt în pragul colapsului. Este nevoie de o resetare, într-adevăr, dar aceasta nu va fi suficientă. În primul rând, marea schimbare ar trebui să se producă la nivelul indivizilor aparţinând diferitelor culturi, astfel încât aceştia să accepte că existenţa unuia nu o exclude pe a celuilalt. Un lucru aproape imposibil, dar indispensabil. Apoi, refuzul enclavizării: cultura occidentală, culturile asiatice, cele africane, polineziene sau oricare altele s-au obişnuit să se delimiteze una de alta, preferând paradigma paralelismului în locul celei sinergice. De aici, nu a fost decât un pas până la folosirea forţei ca mijloc de comunicare. Disputa s-a prăbuşit din înaltele sfere ale diplomaţiei la nivelul unui obscur derbedeu de cartier: Pumnii mei nu are minte. Şi chiar nu are, fiindcă dacă ar fi avut, nimic din ceea ce trăim astăzi nu s-ar fi întâmplat, oameni buni. Dacă nu înţelegi limba în care îţi vorbeşte un om, soluţia ar putea fi dicţionarul sau ghidul de conversaţie, nu pumnul năpustit spre buzele acestuia. Chiar dacă se mai întâmplă să nu ne înţelegem între noi deşi vorbim aceeaşi limbă. Soluţia rămâne argumentul. (Dragoş CIOCĂZAN)