Martor la un eveniment internaţional la Târgul de Carte Gaudeamus ediţia 2025.
În prima zi a Târgului de Carte „Gaudeamus” ediţia 2025 a avut loc, la standul Editurii Fundaţiei „România de Mâine”, o dublă lansare de carte: traducerea în limba română a „Tratatului de sociologii paralele, sociologia marketingului şi comunicării interculturale”, autor Stefano Amodio, (traducerea, Alexandra Radu) şi apariţia în limba italiană a cărţii „Umorul ca instrument pedagogic. Căi educaţionale pentru dezvoltare cognitivă, lingvistică, emoţională şi socială”, autor Melina Allegro.
Despre importanţa evenimentului
Prin cele două volume devin accesibile cititorilor din ţara noastră rezultate ale cercetărilor multidisciplinare de pe plan internaţional, în principal din Italia. Cele două cărţi aduc în atenţie noutăţi ale cunoaşterii cu aplicabilitate în management şi marketing, respectiv. pedagogie.
De asemenea, lucrările probează funcţionalitatea parteneriatului dintre Institutul TESEO din Italia şi Universitatea „Spiru Haret”, element al componentei internaţionale a activităţii celor două instituţii de învăţământ superior.
Lansările de cărţi reprezentând contribuţii ştiinţifice ale unor autori din străinătate corespund unuia dintre obiectivele Editurii Fundaţiei „România de Mâine” de a sprijini convergenţa cercetărilor din România la tendinţele existente pe plan internaţional. Ambele cărţi lansate reprezintă formalizarea unor astfel de cercetări internaţionale.
Câteva consemnări de la cele două lansări de carte
La evenimentul de lansare au participat, pe lângă cititori, reprezentanţi ai ambilor parteneri, Universitatea „Spiru Haret” şi Institutul TESEO. Din partea Institutului TESEO au fost prezenţi Stefano Amodio, rectorul acestei instituţii, şi Melina Allegro, prorector, domnii Gino Fontana, Alessandr Solo şi Gaetano Pollice, dar şi doamna Alexandra Radu, traducător. Din partea Universităţii „Spiru Haret” au participat, printre alţii, Dragoş Ciocăzan, directorul Editurii Fundaţiei „România de Mâine”, Ioan N. Roşca, Cristian Uţă, prodecan al Facultăţii de Ştiinţe Economice Bucureşti, Aurelian Virgil Băluţă.
Autorii au vorbit despre istoricul scrierii cărţilor, despre motivaţia documentării şi despre utilitatea practică a lor avută în vedere încă de la început. Publicul prezent a putut să afle despre mecanismul de documentare utilizat, despre sursele de informaţii, despre procedurile de verificare a celor observate ştiinţific. Au fost făcute referinţe la elementele noi ale realităţilor zilelor noastre care impun un nou impuls în cele două domenii de care aparţin cărţile lansate. Nu în ultimul rând, fiecare şi-a poziţionat conţinutul de idei faţă de doctrine şi practici internaţionale consacrate sau actuale. Doamna Melina Allegro a menţionat şi scriitori români recunoscuţi internaţional care au cărţi pentru copii. Astfel, creaţiile intelectuale ale acestora au putut fi incluse în baza de referinţă pentru elaborarea cărţii „Umorul ca instrument pedagogic. Căi educaţionale pentru dezvoltare cognitivă, lingvistică, emoţională şi socială”.
Având în vedere că este remarcată deja pe plan internaţional tendinţa extinderii cercetărilor interdisciplinare şi a celor multidisciplinare, ambii autori au făcut trimitere la domeniile de cercetare care se suprapun în cărţile lor.
În cursul discuţiilor au făcut obiectul clarificărilor unele concepte importante din cartea „Tratatului de sociologii paralele, sociologia marketingului şi comunicării interculturale”: multiculturalitatea, interculturalitatea, multilingvismul, dar şi implicaţiile actuale şi de perspectivă ale inteligenţei artificiale.
A fost menţionat tipul nou de cercetare multidisciplinară aplicat de domnul Stefano Amodio, respectiv, trecerea de la cercetarea multidisciplinară în sens restrâns, în aria aceluiaşi grup de ştiinţe (umaniste, tehnice, economice), la cercetarea multidisciplinară în sens larg, prin cuplarea rezultatelor cercetărilor din domenii ale cunoaşterii ştiinţifice diferite. S-a menţionat că, prin conţinutul ei, cartea „Tratat de sociologii paralele, sociologia marketingului şi comunicării interculturale” are în vedere cercetarea multidisciplinară în sens larg, fiind prezente cercetările din sociologie, psihologie, ştiinţa comunicării, lingvistica, biologia, toate având aplicabilitate în marketing şi în management.
Prezint în continuare intervenţiile autorilor la lansarea volumelor.
A consemnat conf.univ.dr. Aurelian Virgil BĂLUŢĂ,
membru al Consiliului Ştiinţific al Editurii Fundaţiei „România de Mâine”
Intervenţia domnului Stefano Amodio
Bună seara tuturor!
Vă mulţumesc că sunteţi aici astăzi. Prezentarea unei cărţi este întotdeauna un moment special. Prezentarea acestei cărţi, pentru mine, înseamnă să spun un drum de cercetare şi viaţă care a traversat multe discipline şi multe schimbări ale timpului nostru.
Am decis să numesc această lucrare „Tratat de Sociologie Paralelă” pentru că ceea ce mă interesează cu adevărat nu este separarea cunoaşterii, ci convergenţa ei. Sociologia, marketingul, comunicarea, neuroştiinţele, psihologia comportamentală şi dinamica interculturală nu sunt „insule”: sunt curenţi ai aceluiaşi râu, care este fiinţa umană în societatea contemporană.
1. De ce am scris această carte?
Prima întrebare pe care vreau să mi-o pun în faţa voastră este simplă: De ce să scrii un tratat care combină sociologia marketingului alături de comunicarea interculturală? Răspunsul este în contextul în care trăim. Timpul nostru este marcat de prima mare revoluţie telematică, o schimbare epocală care a transformat: modurile de lucru, modurile de comunicare, modurile de a relaţiona, modurile de a consuma şi chiar modurile de a ne percepe pe noi înşine. În acest scenariu, nicio disciplină nu poate fi suficientă de una singură. Marketingul, dintr-o tehnică orientată spre vânzări, a devenit o ştiinţă socială aplicată.
A studia consumatorul astăzi înseamnă să studiezi omul, emoţiile lui, nevoile, valorile sale. Şi aici intervine sociologia. Această carte s-a născut tocmai din nevoia de a oferi o viziune unificată. Să arate că înţelegerea pieţelor fără a înţelege societatea este imposibilă. Iar a înţelege societatea fără a analiza fluxurile comunicative, narative şi simbolice ale pieţelor înseamnă să observi doar jumătate din realitate.
2. Emoţiile ca punct de sprijin al comportamentului: o abordare integrată
Una dintre contribuţiile pe care aş dori să o subliniez este importanţa emoţiilor în procesele decizionale. Neuroştiinţele, neuromarketingul şi studiile perceptuale ne învaţă că:
a) 95% dintre alegerile noastre sunt făcute într-un mod inconştient;
b) memoria emoţională condiţionează relaţia cu brandurile;
c) relaţia cu un produs este o relaţie cu noi înşine.
De aceea, în carte abordez tema ergonomiei emoţiilor, pe care o consider una dintre cele mai fascinante frontiere ale marketingului contemporan: proiectarea de experienţe, produse şi comunicări care respectă structura emoţională şi cognitivă a fiinţei umane.
Am vrut să arăt că tehnica nu este suficientă. Este necesară o înţelegere profundă a individului, a experienţei sale, a contextului său cultural, a dorinţelor sale. Şi, mai presus de toate, avem nevoie de o viziune etică asupra marketingului, care nu manipulează, ci interpretează, nu exploatează, dar însoţeşte.
3. Evoluţia marketingului: de la produs la relaţie
În carte reconstruiesc evoluţia marketingului prin fazele sale istorice: orientare spre producţie; orientarea produsului; tehnici de vânzare; orientarea pe piaţă; până la marketingul relaţional, care nu se mai limitează la vânzare, ci construieşte relaţii. Astăzi, relaţia este adevărata monedă a pieţelor. Trăim în era big data, a inteligenţei artificiale, a algoritmilor capabili să prezică comportamentul. Totuşi, paradoxal, tocmai în acest context hiper-tehnologic, ceea ce este cel mai uman devine fundamental: încredere, credibilitate, autenticitate.
În carte pun o întrebare provocatoare: „Va ucide algoritmul marketingul?” Răspunsul este nu. Algoritmul va schimba marketingul, îl va forţa să fie mai competent, mai responsabil, mai personalizat. Dar fără înţelegerea sociologică a nevoilor umane, niciun algoritm nu poate înlocui privirea critică şi creativă a omului.
4. Comunicarea interculturală: o necesitate, nu o opţiune
A doua parte a cărţii se referă la o temă care îmi este deosebit de dragă: comunicarea interculturală. Trăim în societăţi care nu sunt doar „multiculturale”, ci multi-identitate, unde fluxul migraţiei, sistemele educaţionale, media digitală şi comunităţile online creează noi forme de apartenenţă. În această lume complexă, comunicarea nu înseamnă doar să vorbeşti. Înseamnă să traduci, să-l recunoşti pe celălalt, să-şi înţeleagă codurile simbolice, istoria lui, ceea ce este nespus.
Marketingul global nu mai este doar o provocare tehnică: este o provocare culturală. Pentru că fiecare mesaj, pentru a fi eficient, trebuie să fie: sensibil cultural, contextual, capabil să respecte diversitatea, capabil să dialogheze în loc să impună. În carte arăt cum comunicarea şi marketingul pot deveni instrumente de integrare, punţi între lumi diferite, oportunităţi de a crea comunitate şi nu diviziune.
5. Un tratat pentru a înţelege prezentul şi a pregăti viitorul
Dacă ar trebui să definesc această carte într-o singură propoziţie, aş spune că este o hartă a contemporaneităţii. O hartă care serveşte:
a) pentru studenţi, deoarece oferă o viziune clară şi interdisciplinară;
b) profesioniştilor, deoarece oferă instrumente concrete de aplicare;
c) pentru cercetători, deoarece deschide noi direcţii de studiu;
d) pentru oricine vrea să înţeleagă cum se schimbă societăţile şi comportamentele noastre.
Scrierea acestui tratat a însemnat să privesc marketingul nu ca pe o tehnică de vânzări, ci ca pe o formă de cunoaştere a fiinţei umane. Şi comunicarea interculturală nu ca un accesoriu, ci ca o abilitate fundamentală pentru a trăi şi a lucra în societăţile globale.
Concluzie
Închei mulţumind celor care m-au însoţit în această călătorie: studenţi, colegi, cititori şi toţi oamenii care, în fiecare zi, contribuie la transformarea sociologiei într-un instrument viu, capabil să interpreteze lumea reală.
Sper ca această carte să poată fi utilă, să poată stimula întrebări, reflecţii, comparaţii, să devină nu doar un text de studiat, ci şi un partener de călătorie. Pentru că, până la urmă, aceasta este cea mai frumoasă sarcină a sociologiei: Ajută-ne să înţelegem cine suntem, cum ne schimbăm şi cum putem construi viitorul împreună.
Intervenţia doamnei Melina Allegro
Doamnelor şi domnilor
Astăzi nu prezint doar o carte, ci o modalitate de a privi şcoala contemporană printr-o lentilă adesea subestimată: umorul. În primul rând, permiteţi-mi să vă mulţumesc din suflet: lui Dragoş Ciocăzan, care a crezut în acest proiect de la început, când era încă o constelaţie de note; Alexandrei Radu, care, prin grija editorială a făcut textul mai clar, mai curat, mai precis; şi lui Aurelian Băluţă, care a susţinut această publicaţie cu o convingere rară, aceea a celor care ştiu că a vorbi despre educaţie înseamnă întotdeauna a vorbi despre viitor.
Cartea s-a născut într-o şcoală italiană care, datorită Ghidurilor Naţionale pentru curriculum şi predare prin abilităţi, a făcut o alegere clară: să nu se limiteze la transmiterea conţinutului, ci să formeze persoane capabile să folosească acel conţinut în viaţa reală. Este o şcoală care îi întreabă pe elevi nu doar „ce ştii?”, ci „ce poţi face, înţelege, transforma cu ceea ce ştii?”. În acest context, umorul nu apare ca o diversiune, ci ca un aliat natural al acestei noi metode de învăţare: pentru că, pentru a înţelege o glumă, un paradox, un joc lingvistic, trebuie să activezi abilităţi complexe – lingvistice, cognitive, emoţionale şi sociale împreună.
Cartea este construită exact pentru a însoţi această transformare. Are o structură în două mişcări mari care dialoghează între ele. Prima parte este teoretic-metodologică: pune bazele epistemologice ale umorului educaţional, începând de la filosofie, psihologie, lingvistică, neuroştiinţe afective şi pedagogie contemporană. Aici îi întâlnim pe Aristotel, Cicero, Hobbes, Kant, Pirandellul Umorului, dar şi pe Bergson şi Freud, care ne arată cum banda desenată nu este un accident superficial, ci o modalitate de a gândi realitatea. Vocile lui Vygotsky şi Bruner se împletesc, amintindu-ne că fiecare funcţie mentală superioară se naşte în dialog; teoriile lui Carl Rogers, care pune autenticitatea şi empatia în centrul relaţiei educaţionale; cercetările lui Damasio şi Immordino-Yang, care demonstrează cum emoţia şi cogniţia sunt inseparabile; teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner şi teoria inteligenţei emoţionale a lui Goleman, care, de fapt, deschid calea pentru o adevărată „inteligenţă umoristică”; în final, gândirea laterală a lui Edward De Bono şi lectura originală a lui Filippo Losito, care defineşte umorul ca o formă înaltă de gândire laterală, unde inversarea cognitivă este însoţită de o rezonanţă emoţională şi relaţională.
În această primă parte, cartea face ceva precis: arată că umorul nu este un lux, nici o pauză recreaţională, ci o mentalitate. O modalitate de a percepe incongruenţa fără a o suferi, de a accepta că realitatea nu este niciodată unidirecţională, de a transforma eroarea într-o posibilitate de a învăţa. Umorul devine astfel o adevărată arhitectură mentală integrată: ţinând împreună aşteptatul şi neaşteptatul, seriozitatea şi jucăuşul, regula şi inversarea ei. Această parte teoretică, însă, nu este un „muzeu al citatelor”: este continuu traversată de întrebarea educaţională: „Ce facem, în clasă, cu toate acestea?”. Şi tocmai din această întrebare s-a născut a doua parte a cărţii.
A doua parte este dedicată în întregime predării umorului, prin trasee operaţionale, Unităţi de Învăţare, ateliere narative şi lingvistice destinate grupei de vârstă 8-12 ani. Aici umorul coboară din cerul teoriilor şi stă pe bănci alături de copii. Am ales să lucrez cu câţiva autori mari de literatură pentru copii, pentru că literatura este locul unde umorul devine experienţă concretă.
Primul este Gianni Rodari. În textele sale, precum „Il palazzo di gelato”, fantezia nu este evitare, ci o strategie cognitivă: copilul învaţă să iasă din singura cale a gândirii, să formuleze ipoteze, să combine, să recunoască că fiecare cuvânt poate să deschidă mai multe căi. Activităţile propuse în textul lui Rodari nu se limitează la „a face copiii să râdă”: îi invită să se joace cu categorii, având cauze şi efecte, cu posibile alternative. Scopul nu este distractiv de dragul său, ci construirea abilităţilor: lexicală, narativă, metacognitivă.
Al doilea autor este Bruno Munari, care mută discursul către partea vizuală şi perceptivă. Cu „Scufiţa Verde” şi experimentele sale grafice, Munari ne invită să privim basmul dintr-un alt unghi: culoarea se schimbă, punctul de vedere se schimbă, lumea se schimbă. Propunerile educaţionale legate de Munari lucrează asupra educaţiei privirii, interpretării imaginilor, capacităţii de a înţelege contraste şi inversiuni. Şi aici, umorul este un mijloc, nu un scop: serveşte pentru a arăta copilului că ceea ce „ştia deja” poate fi reinterpretat.
Al treilea autor este Stefano Bordiglioni, cu texte precum „Din jurnalul unui copil prea ocupat”, care scot în prim-plan tema delicată a autoironiei. Aici zâmbetul nu vine din batjocorirea celuilalt, ci din recunoaşterea blândă a limitelor proprii, a anxietăţilor, a accidentelor zilnice. Activităţile educaţionale de la Bordiglioni îi ajută pe copii să dea un nume emoţiilor, să normalizeze imperfecţiunea, să transforme „Nu pot să o fac” într-o poveste comună. Este o formă de educaţie emoţională deghizată într-o poveste amuzantă.
Am vrut să împletesc tradiţia foarte bogată a literaturii româneşti pentru copii cu această structură. Ion Creangă, cu „Amintiri din copilărie”, oferă un model narativ în care copilăria este reală, concretă, plină de mici dezastre, viclenie, rebeliuni şi, tocmai din acest motiv, vie. Umorul lui Creangă nu atenuează realitatea: se concentrează pe ea, o face comunicabilă, uşor de împărtăşit. Este un material uimitor pentru a lucra în clasă la amintire, identitate, limbaj şi apartenenţă.
Grigore Băjenaru, cu „Cişmigiu & Comp.”, ne însoţeşte în şcoală din perspectiva copiilor: colegi, profesori, reguli, abateri, neînţelegeri. Ironia lui este o punte între generaţii: îi permite să le arate copiilor că ceea ce trăiesc astăzi are o istorie, că şcoala a fost întotdeauna un loc al conflictelor şi afecţiunilor amestecate, unde creşti râzând de situaţiile în care te regăseşti implicat.
În cele din urmă, Marin Sorescu aduce umorul la un nivel mai înalt conceptual şi lingvistic. Versurile sale, cu schimbările lor de sens şi paradoxurile lor, sunt perfecte pentru o lucrare despre ambiguitate, asupra metaforelor, asupra imaginilor mentale. Într-un drum didactic al umorului, Sorescu este autorul care îl ajută pe copil să descopere că ironia nu este doar „amuzantă”: este o modalitate de a face filosofie cu puţine cuvinte.
De ce, atunci, această carte nu este doar „o carte despre umor”, ci un instrument pentru predarea umorului? Din trei motive.
Primul motiv: oferă un cadru teoretic solid şi actualizat care legitimează umorul în discursul pedagogic. Nu mai era ceva de tolerat, ci ceva de planificat. Un profesor care cunoaşte bazele filosofice, psihologice şi neuroştiinţifice ale umorului nu se mai teme să-l folosească: îi înţelege puterea şi limitele.
Al doilea: traduce această teorie în căi operaţionale detaliate, gata să fie adaptate realităţii sălilor de clasă. Nu spune doar „umorul este important”: arată cum să lucrezi cu textele, cum să evaluezi competenţele, cum să integrezi nevoile educaţionale speciale şi diferite stiluri cognitive.
Al treilea: aduce în dialog diferite tradiţii literare, italiană şi românească, arătând că umorul este un limbaj educaţional transnaţional. Acţionează după codul lingvistic, dar în acelaşi timp lucrează asupra sentimentului de apartenenţă şi identitate.
Prezentarea acestei cărţi la Bucureşti, astăzi, înseamnă să recunoşti că între Italia şi România există o afinitate profundă în felul în care lumea zâmbeşte şi în a face copiii să crească în acest zâmbet vigilent, critic, niciodată superficial. Dacă ar trebui să rezum într-o singură frază intenţia care străbate întregul volum, aş spune asta: să înveţi cum să râzi gândind şi să gândeşti în timp ce râzi. Pentru că de fiecare dată când un băiat sau o fată reuşeşte să zâmbească la ceea ce a înţeles, educaţia şi-a făcut cea mai bună treabă: a combinat inteligenţă şi emoţie, limbaj şi relaţie, seriozitate şi lejeritate.
Mulţumesc că m-aţi ascultat.
Numărul 808
