Prostia participativă

Asemenea serialului acela american cu peste şapte mii de episoade, spectacolul cotidian nu mai poate fi oprit, alimentat cu osârdie de minţi tabloidizate al căror unic scop pare a fi împlinirea ritualurilor unui cult al nimicului. Manipularea prin vorbe şi imagini nu este atât de complicată pe cât vă imaginaţi. Nu trebuie să fii întemeietorul unei şcoli de gândire ca să îţi poţi permite alăturarea unor cuvinte alese cu grijă din lexicul recent remodelat al limbii române. Nu-ţi mai rămâne decât să găseşti vectorul glisant, un om care se află la locul potrivit, cu camera telefonului gata oricând să imortalizeze dialoguri şi imagini suficient de multe cât să poată fi cu uşurinţă trunchiate. El va fi un personaj şters, puţin cam prostuţ, uşor agramat însă devotat până la moarte adevărului şi „cauzei” oricare ar fi aceasta. Doar că idiotul sub acoperire poate deveni, şi de cele mai multe ori o face, mai periculos decât prevede scenariul. Lăsat de capul lui, o va lua pe arătură şi se va opri cu oiştea sau cu trotineta în gard. Daunele sunt ireparabile, fiindcă eroul nostru băgat în seamă de sute de mii de oameni, plimbat de la un post de televiziune la altul, ridiculizat sau luat în serios de o parte sau alta a presei, va uita că e doar un trepăduş şi îşi va asuma rolul mesianic de apărător al dreptăţii.

O revărsare imundă de poveşti cusute cu aţă albă, de non-subiecte, de bazaconii şi hărţuieli inundă spaţiul public de multă vreme. Scandaluri, ţipete, imagini compromiţătoare, vieţi personale scoase pe tarabă. Am mai spus că nu cred în conspiraţii, însă senzaţia că totul în jur se prăbuşeşte nu e uşor de îndurat. Nimic nu rămâne nearătat cu degetul. Instituţii care fac parte din viaţa organică a statului, din matricea culturală care ne defineşte, aşa pestriţă cum o ştim, sunt atacate din toate părţile. Şi când vezi că asta se întâmplă şi prin vecini nu ai cum să nu-ţi pui întrebări. Corupţia poate fi un subiect credibil, atât timp cât nu este amestecată cu porniri partizane sau tăvălită prin noroiul unor ştiri de senzaţie. Dacă argumentele sunt bazate pe dezvăluiri dezgustătoare, atunci lupta împotriva acestui fenomen devine caducă. Politicienii, armata, şcoala, biserica, tradiţiile şi cutumele, justiţia, (aşa oarbă cum e ea), unele categorii profesionale au devenit, toate, ţinta unor abominabile acuzaţii. Ar putea fi acesta semnul că lumea se schimbă? Probabil. Însă orice schimbare trebuie să aibă un temei evolutiv, un scop cultural şi în general un ţel nobil. Ne schimbăm ca să ne fie mai bine nouă şi semenilor noştri, nu pentru a arunca la gunoi tot ceea ne-a definit, cu bune şi cu rele, până acum.

Îngrijorător este însă altceva. Uriaşele posibilităţi, tehnologic vorbind, de comunicare permit accesul rapid la informaţie al oricui, oricând şi necondiţionat. Ceea ce ne face pe cei mai mulţi dintre noi părtaşi la acest proces de destructurare sau, dacă vreţi, mai blând spus, reaşezare socială. Totul se întâmplă pentru că, indiferent dacă suntem sau nu de acord, participăm la această evoluţie sau, după unii, involuţie. Curentele de opinie sunt puternice fiindcă sunt potenţate de ignoranţă, de lipsa de cultură, de teama de marginalizare, de închiderea în sine, de instinctul de haită sau de partizanatul tribal.

Prostia participativă poate doborî întreg sistemul de valori al unei societăţi, adică tot ceea ce sute de ani a fost matca echilibrului care a făcut planeta aceasta, în ciuda tuturor relelor, un tărâm locuibil. (Dragoş CIOCĂZAN)